Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac! Vă enervează și pe voi sunetul ăsta? Pe mine una mă scoate din minți, pentru că știu că timpul este chestia aia înfiorătoare care trece mai repede ca apa curgătoare și ca stelele căzătoare de pe cer. Hai că am dat-o pe povești nemuritoare, nu-i așa? Păi, cum să nu o dai, când vorbești despre acel lucru pe care toată lumea și-l dorește, dar nimeni nu știe cum să îl gestioneze? Timpul, acel concept mai abstract și mai greu de înțeles chiar și ca femeia!

Poate și de aia eu nu port ceas, iar bărbată-miu are o colecție întreagă de astfel de ceasuri pe care le adoră. Eu mi-am dat seama că asta e și nu mai are niciun rost să mă stresez cu timpul, el încă se chinuie să-i iasă! Mie îmi place să mă plimb aiurea pe străzi, fără să am habar cât e ceasul și fără să fiu presată de timp. El nu înțelege treaba asta cu plimbarea fără direcție! Eu ajung tot timpul cu cel puțin 15 minute la o întâlnire, el zice că ajunge acasă în 10 minute. Dar se pare că pentru fiecare om alea 10 minute sunt relative, pentru că de fiecare dată el ajunge după cel puțin 20-30 de minute de când zice. Pur și simplu, timpul lui nu e la fel cu timpul meu!

Bine, lăsând la o parte toate glumele mele despre timp, el adoră ceasurile! Așa că, în fiecare an, de ziua lui sau cu alte ocazii similare, îi cumpăr un ceas. De mână, evident! Și treaba asta mă scutește de umblătura aia după cadou și de stors creierii în căutarea cadoului perfect. Îi mai pun tot timpul câte ceva diferit pe lângă ceas, ca să mai existe totuși un strop de surpriză, deși el cred că s-ar bucura ca un copil doar și cu ceasul. Dar, nah, tre’ să simt eu efectul ăla de surpriză… de parcă ar fi ziua mea, nu a lui!

Facem asta de zece ani de acum, iar el se bucură de fiecare dată ca un copil care își primește jucăria mult-dorită! Sau ca mine când primesc o carte, ca să înțelegeți cât de mare e entuziasmul! Așa că, uite-mă după zece ani de relație cum caut încă un ceas pe aici pentru ziua lui și cum zâmbesc la gândul că habar nu am cum au zburat ăștia zece ani. Sunt sigură că îi percepem oricum diferit. Eu mă voi gândi probabil să fac chiar și o petrecere tematică, el va glumi în stilu-i caracteristic și se va văita că i-am mâncat ficații timp de zece ani. Dar sunt și mai sigură că ne bucurăm amândoi de faptul că i-am petrecut împreună, așa cum am știut noi mai bine! Cu suișuri și coborâșuri, cu nervi și calm, cu nebunii și rutină, cu dragoste și năbădăi, cu zâmbete și tristeți, așa ca-n orice căsnicie! Important e că atunci când ne uităm la ceasul nostru zâmbim, pentru că ceasul încă ticăie, iar ticăitul ăla e singurul care mie îmi place!

Foto: collaborativejourneys.com