Stați liniștiți! Nu îmi forțez copilul de nici doi ani să fie un geniu și să înceapă de pe acum să numere, să calculeze și alte chestiuni asemănătoare. Nu mi-am dorit niciodată un copil care să o ia mult prea repede înainte, pentru că știu cât de importantă e trăirea din plin a copilăriei și dezvoltarea în ritm propriu.

Ideea e că, pe lângă orele mele de slăbit la salon, fac mișcare și acasă, în fiecare zi. Evident, Rebeca mă vede și mă imită din proprie inițiativă. Și atunci, ca să fac joaca asta și mai antrenantă, încep să număr și să fac exercițiile într-un anume ritm, iar ea vine lângă mine și își mișcă și ea corpul cum poate.

În urmă cu vreo lună-două, am surprins-o pe Rebeca mea sprijinindu-se cu mâna de un scaun și ridicându-și piciorul, zicând foarte serioasă ”Unu. Tei. Ținți”. Evident, m-am amuzat atunci de modul în care mă imită.

Luna asta a început și ea programul de gimnastică cu păpușile și le învață pe toate că mișcarea e sănătoasă. Atunci am auzit-o spunându-le păpușilor, în timp ce le arăta mișcările: ”Unu. Doi. Tei. Patu. Ținți”. Și am rămas surprinsă de ordinea corectă a cifrelor. Am vrut să văd dacă chiar știe să numere sau dacă doar a memorat acest șir până la cinci. Așa că am început să o întreb ce vine după patru sau ce vine după doi și tot așa. Și da, se pare că număratul mișcărilor mele pentru slăbit a învățat-o pe Rebeca să numere corect până la cinci.

Chiar și așa, refuză cu desăvârșire să spună că are aproape doi ani. O întreb câți ani are, iar ea zice unu. Eu îi spun că nu mai are unu, că de acum e mare și are aproape doi. Și ea începe să se înfurie și să îmi spună ”Nu! Nu! Nu! Ebeca unu. Ebeca e bebeină”.

Deci, da! Copilul meu refuză să își arate vârsta, ca o femeie adevărată ce e, doindu-și să mai rămână bebelină, însă știe să numere, când vea, până la cinci.

Foto: creditunionstrategy.com