Eram cu Rebeca la acele mașinuțe din fața Kids Land în care pui fise și încep să se miște și să cânte. Rebeca se trăgea într-o astfel de mașinuță, iar, alături, era o altă fetiță. Amândouă râdeau și se distrau, așteptând să facă schimb, la terminarea „programului”.

La un moment dat, în mașinuța cu fetița cealaltă urcă singur un băiețel, cred că mai mic decât Rebeca. Fetele zâmbesc și îl lasă să li se alăture. Însă, toate zâmbetele noastre au fost șterse deodată de mama băiatului, cea care a venit val-vârtej, l-a apucat de geacă și l-a luat de acolo prin zbor, dând în el și urlând la bietul copil: „Nesimțitule! Te duci și te așezi acolo ca un bou! Nu vezi că e ocupat? Mi-ai cerut voie? Mișcă mai repede de aici!”.

În acel moment am împietrit. Și eu, și cealaltă mamă dar, mai ales, fetițele noastre. Rebeca a început să întrebe: „Mami, de țe a țipat asa doamna ațeea? Țe a pățit băiețelul ațela? Ela mama lui? De țe l-a lovit?”.

Acum, spuneți-mi voi mie ce ar trebui să le răspundem copiilor noștri la astfel de întrebări, când ei sunt obișnuiți cu tratamentul de acasă, adică cu blândețe și zâmbete, și deodată văd alți copii maltratați în halul ăla. Nu poți să știi ce e în mintea unui copil! Poate se gândește că așa e normal, că poate la un moment dat și eu voi face așa cu el, că toate mamele reacționează așa odată și odată. Nu știu, sunt tot felul de gânduri care m-au năpădit de atunci, făcându-mă să mă întreb ce e în mintea copilului meu când vede astfel de comportamente aplicate pe alți copii.

Desigur, am discutat și am asigurat-o că eu nu voi face niciodată așa ceva, că astfel de comportamente nu sunt normale, că acea mamă probabil era extrem de obosită și a avut o cădere nervoasă, de aceea a făcut ceva ce nu trebuia să facă și sigur îi pare rău deja. Am vorbit calm, încercând să nu pun etichete negative pe acea femeie, deși la gura mea erau multe la acel moment, atât la adresa ei, cât și la adresa soțului ei care a asistat la moment fără să spună sau să facă ceva.

Eu știu că e foarte greu să fii părinte. Știu că uneori îți vine să o iei razna, să țipi, să arunci, să plângi în hohote că pur și simplu nu mai poți. Și eu plâng atunci când ajung în acea stare, pentru că mă ajută să mă descarc, dar nu las niciodată nervii să se răsfrângă asupra Rebecăi. Nu am împins-o niciodată, nu am bătut-o niciodată, nu i-am adresat niciodată cuvinte jignitoare și cred mai degrabă că aș fi în stare să îl bat crunt pe cel care ar îndrăzni să ridice mâna asupra ei.

Însă, întâmplarea m-a făcut curioasă: voi cum procedați când vedeți că un părinte reacționează violent cu copilul său de față cu copiii voștri?

Foto: huffingtonpost.com