Crizele de plans

Țin minte când mergeam prin oraș înainte să o am pe Rebeca. Mi-aduc aminte că erau părinți care își lăsau copiii să plângă, chiar până la urlat, ignorându-i total. Și eu auzeam până în creier acel urlat, iar părinții se uitau calmi în altă parte, parcă neauzind deloc sunetul scos de copilul lor. Și mă întrebam cum de nu aud ei că propriul lor copil plânge. Îmi venea să îi trag de mânecuță și să le spun că le plânge odrasla.

Ulterior am aflat eu că de fapt calmul ăla numai calm nu e, ci o stare de încercare disperată de a te calma. Apoi am început să cercetez cum stă treaba cu crizele de furie și cu plânsul la copii. Și, bineînțeles, am aflat lucruri surprinzătoare și, totuși, atât de banale: Nu-ți lăsa copilul să plângă fără a comunica cu el, fără a discuta cauzele plânsului și fără a-l asigura că ești alături de el. Totodată, lasă-ți copilul să plângă, pentru a se descărca de frustrări și supărări. Dar, nu uita, arată-i că ești lângă el în acele momente și că îl înțelegi.

Descarcarea prin plans

Eu una, când sunt tristă sau când ajung la un moment de stres maxim mă ”răcoresc” printr-o porție de plâns. Și atunci, dacă eu plâng să mă descarc, de ce nu mi-aș lăsa și copilul să facă la fel? De ce l-aș încuraja cu texte absurde de genul ”Ce fel de bărbat ești tu? Un bărbat adevărat nu plânge niciodată!” sau ”Ce urâtă ești când plângi! Femeile nu trebuie să își arate niciodată sentimentele!”?

Lăsați-vă copiii să plângă! Luați-i în brațe, mângâiați-i, alinați-le durerea și fiți alături de ei. Nu îi veți transforma în ”papă-lapte mămoși”, așa cum e mitul, ci în persoane sigure pe ele, care știu că părinții lor îi iubesc și sunt acolo întotdeauna pentru ei. Desigur, nu uitați să faceți diferența între momentele de plâns forțat și obrăznicie și momentele în care copilul vostru chiar suferă și are nevoie de voi!

Foto: teencitytalks.com