O singură întrebare

Cam cu ce întrebări își începe anul un om normal? Păi, cam cu cele clasice, care țin de bani, de obiective, de „o viață mai sănătoasă” etc. Le știți prea bine! Și dacă anul trecut mi l-am început cu întrebările despre divorț, anul acesta a început pentru mine cu o întrebare la care nu te gândești deloc în mod normal: „Și dacă e… tumoră?”.

Anul meu a început cu niște migrene groaznice și o stare acută de oboseală. Mă durea capul atât de tare, încât mergeam prin casă dintr-o cameră în alta, ținându-mă de cap și plângând de durere. Nu mă puteam concentra la nimic, de abia mă adunam să muncesc ceva și parcă aveam un văl care mă împiedica să fiu cu adevărat prezentă în propria mea viață. Mergeam la evenimente, mă întâlneam cu oamenii, munceam, dar simțeam că nu sunt acolo și știam că ceva nu e în ordine cu mine. Așa că întrebarea asta a venit firesc: „Și dacă e tumoră?”.

Nu sunt genul care să pună răul în față sau care să se plângă de greutățile vieții. Sunt obișnuită să iau lucrurile ca atare și să găsesc constant soluții. Nu e ușor! Mai ales când vine una după alta. Dar te obișnuiești cumva să te ridici de fiecare dată. Fără să uiți, bineînțeles, să îți îngrijești cu iubire rănile.

Eu nu mă mai întorc acolo!

Mi-am adus aminte de episodul din 2016, când am trecut de la depresie la muncă excesivă și apoi direct în spital, cu burnout. Am văzut din nou imaginea dezolantă a spitalului, farfuria aceea de tablă cu orez fad, dramele pacienților și situația dezolantă a sistemului de sănătate românesc. Dar cel mai mult, mi-am amintit de mine. De schimbările prin care am trecut și de promisiunile pe care mi le-am făcut. Și am înțeles că nu vreau sub nicio formă să mai ajung vreodată acolo sau așa! Și deși avusesem grijă de mine (sau cel puțin așa credeam), ceva se întâmpla totuși din nou. Trebuia să aflu cât mai repede ce era, indiferent dacă îmi plăcea sau nu răspunsul.

Am început analizele și investigațiile medicale și am trecut pe la mai toate specializările posibile, ca să văd de la ce ar putea fi. Auzeam tot felul de păreri și situații și cred că toată avalanșa de informații noi și de presupuneri mi-au alimentat și mai tare grijile. Care oricum erau destule în perioada asta. Dar chiar și așa, firea mea puternică, optimistă și pragmatică m-a ajutat să îmi mențin calmul, să mă adaptez oricărei situații și să mă lupt cu orice „dragon” ar apărea.

După ce am verificat aproape fiecare parte a corpului timp de 2 luni și mi-am făcut toate analizele necesare, am lăsat la urmă partea cea mai grea și cea mai costisitoare. Oricum, toate investigațiile astea m-au sleit de puteri și m-au scurs de bani, dar trebuia să aflu ce e cu mine. Și uite așa am ajuns să fac celebrul RMN.

All by myself

Îmi aduc aminte cum stăteam singură pe holul clinicii, așteptând să intru cu totul în acel tub, ca-n filme. Mi-am scos cartea să citesc, ca să îmi mut gândurile în altă parte. Dar mă concentram atât de greu la ce citeam! M-am ridicat să mă duc (din nou) la baie. Fix atunci m-am întâlnit întâmplător cu doamna doctor Lavinia Scripcaru. Am luat-o în brațe și am strâns-o tare, nu doar că nu o mai văzusem din decembrie, de la DonatOM, când mi-am organizat ziua de naștere la Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Iași, dar și pentru că am conștientizat cât de singură mă simțeam în acel moment și cât de frică îmi era.

Când mi-am auzit numele strigat, m-am ridicat cu emoție și m-am îndreptat spre sala de RMN. Aveam în mână strâns o jucărie minusculă de la Rebeca, pe care o am tot timpul cu mine. Am răsuflat ușurată când au verificat-o și am aflat că pot să o țin în palmă pe toată perioada procedurii.

Când m-am întins, asistentul mi-a spus să mă relaxez, că totul va fi bine. Mi-a recomandat să stau totuși cu ochii închiși, pentru că mă va ajuta mental mai mult. Urma să stau nemișcată, în acel tub, timp de aproape o oră. Așa că l-am lăsat să mă „echipeze”, să-mi pună căștile cu muzică ce aveau să mai diminueze din sunetele puternice ale aparatului și m-am lăsat dusă în tubul cu pricina. În timp ce eram trasă ușor înăuntru și încă nu apucasem să închid ochii, am auzit în urechi prima melodie ce răsuna din căști: „All by myself” de la Celine Dion. Mi-am zis un mare „Pe buneee?!” în gând și am încercat să mă liniștesc. Am rezistat eroic acelei ore în tub, nemișcată, cu jucăria de la Rebeca în mână, dar știu sigur că nu voi mai putea asculta niciodată acea piesă.

Amazoană, amazoană, dar…

Am aflat rezultatele tuturor analizelor medicale de până acum și se pare că toate au ieșit bine. Nu e tumoră! Dar e totuși ceva intern. Pentru că toate aceste stări și migrene au apărut din cauza tuturor problemelor care s-au adunat în ultima perioadă și care m-au tot măcinat puțin câte puțin. Campania DonatOM, care m-a solicitat mult mai mult decât aș fi crezut, divorțul, mutarea în casă nouă, noile cheltuieli, pregătirile pentru înscrierea Rebecăi la școală și toate proiectele în care sunt implicată, precum și toate solicitările venite cu duiumul în această perioadă. Și oricât m-aș da eu de amazoană, tot om sunt! Dar trăiască atitudinea mea de luptătoare, „sfânta” terapie și faptul că am cel mai minunat copil de pe Pământ, care îmi dă toată forța de care am nevoie să merg tot timpul înainte!

Toată experiența asta m-a readus cu picioarele pe pământ și m-a pus din nou pe șine. Și cred că avem nevoie periodic de „palme” de astea de la viață, ca să ne amintim să apreciem tot ce avem și să ne bucurăm la maximum de fiecare clipă. Să avem grijă de noi, să mergem periodic la medic, nu doar atunci când ajungem într-o stare critică și să înțelegem că suntem niște ființe atât de minuscule în lumea asta mare și că puteam dispărea în orice moment. Și extrem de important, să vorbim despre ceea ce ne macină, să ne vindecăm rănile și să ne eliberăm. Pentru că da, cele mai multe probleme de sănătate apar atunci când nu știm să vorbim cu noi. Atunci când ignorăm sentimentele negative, în loc să vorbim despre ele. Atunci când uităm, fie și pentru o scurtă perioadă, să ne iubim pe noi înșine.

În urma acestei experiențe, analizând de mai multe ori răspunsul la întrebarea „Și dacă e tumoră?”, am luat câteva decizii importante, pe care vi le voi destăinui într-un alt articol, cât de curând. Până atunci, vă zic doar atât:

Mergeți la medic! Vorbiți despre ceea ce vă macină! Îmbrățișați-vă strâns copilul! Apreciați ceea ce aveți! Spuneți NU lucrurilor care nu vă fac bine! Spuneți NU oamenilor toxici! Trăiți-vă viața cu zâmbetul pe buze! Iubiți-vă pe voi și pe cei care contează pentru voi! Trăiți! Trăiți cu adevărat!

Foto: Irina Mocanu Studio