Nici nu știu când a trecut februarie, dar uite că am mai pus 11 cărți citite pe lista de anul ăsta, adică încă peste 3000 pagini de uns sufletul. Nu mă mai întind la alte vorbe, ci vă las direct lista lunară pentru inspirație și spor la lectură. Iar pentru iubitorii adevărați de citit, vă recomand și pagina de Facebook Reading is Cool.

11 cărți citite în luna februarie

Literatură universală – 3 cărți
Literatură română – 3 cărți
Biografie – 2 cărți
Cultură generală – 3 cărți

Editura Polirom – 3 cărți
Editura Rao – 2 cărți
Editura Baroque Books & Arts – 2 cărți
Editura Art – 1 carte
Editura Publica – 1 carte
Editura Trei – 1 carte
Editura Nemira – 1 carte

[Cultură generală] Scrieri pornografice, Boris Vian, Editura Art, 104 pagini

Boris Vian, scriitor, poet, muzician, cântăreț, traducător, critic, actor, inventator și inginer, a scris această carte pe baza unui discurs susținut în 1948, în cadrul conferinței „Necesitatea unui erotism literar”.

„Socialismul și-a turnat atâta vin în apă, încât a dat-o în exces […] Să citești cărți erotice, să le faci cunoscute, să le scrii înseamnă să pregătești lumea de mâine și să croiești calea către adevărata revoluție.”

[Literatură română] Să nu râzi, Raluca Feher, Editura Trei, 256 pagini

Urma să aibă loc lansarea acestei cărți la Iași, iar Editura Trei m-a invitat să vorbesc la eveniment. Știam că e o carte bună, mai ales că aveam și confirmarea lui Liv. Însă când am început să o citesc, mi-am dat seama că nu pot vorbi la evenimentul ei de lansare. Nici măcar nu am putut să o continui. Și nu pentru că n-ar fi bună. Doamne, e o carte genială, a naibii de bună. Singura problemă era că treceam printr-o perioadă în care nu mai voiam și nu mai puteam să mai aud de moarte. Mi-am făcut curaj acum și am citit cartea de la început până la final, bineînțeles, izbucnind în lacrimi și simțind din plin tot valul de durere.

Nu vă zic mai multe. Doar atât: citiți-o!

[Bio] Robin Williams, Dave Itzkoff, Editura Publica, 752 pagini

Primul film de care îmi amintesc că l-am văzut la cinema în anii ’90 a fost Mrs. Doubtfire, cu Robin Williams în rolul principal. Bine, asta pe lângă celebrul „O floare și doi grădinari”, extrem de la modă la acea vreme.

Robin Williams a fost dintotdeauna pentru mine un reper în materie de comedie, dar o comedie dusă spre artă și genialitate. O confirmă și Oliver Sacks, faimosul neurochirurg care a lucrat cu el, dar și mai toți oamenii din breaslă.

Iar cartea asta confirmă încă o dată depresia din spatele râsului, timiditatea din spatele unei vieți publice și frământările din spatele succesului, alături de drumul anevoios și de anii întregi de muncă. Reflectă nesiguranța și încercarea continuă a unui om ca Robin Williams de a-și găsi locul și de a fi înțeles.

Despre Robin, cred că descrierea cea mai bună e făcută de fiul său, Zack: „A fost un supraom și totuși atât de uman„.

[Cultură generală] Filozofia vinului: o chestiune de gust, Barry C. Smith, Editura Baroque Books & Arts, 304 pagini

Cartea aceasta a fost unul dintre cadourile mele de Crăciun. Am primit-o de la „fratele” meu de filozofări și vinuri, somelierul Ștefan Timofti. Am citit-o, am analizat-o și am așezat-o frumos în bibliotecă, alături de celelalte cărți dragi mie de la Editura Baroque Books & Arts și de celelalte cărți despre vin.

„Clipa febrilă înainte de care totul pare să se oprească în loc. Gustați și vă veți da seama, pe loc, că este o experiență cu totul deosebită. Copleșitoare, cu o puternică putere de învăluire hipnotică. Apoi senzația catifelată a vinului din gură și persistența buchetelor și aromelor după ce a fost înghițit. Un moment intens, de hedonism pur, o întâlnire cu rafinamentul. Pradă dorinței de a rămâne încremenit, concentrat asupra trăirilor, într-un sentiment extatic răspândit în tot trupul de acel vin excepțional. Pe care trupul îl acceptă fără împotrivire, bucurându-se de armonia lui, adevărată transfuzie aducătoare de viață. Și de bucurie împărtășită cu cei din jur. Un moment efemer, dar fără putința de a fi uitat, însoțit de dorința de a-l retrăi imediat, deși experiența este irepetabilă. Așa începeți să vă doriți și alte prilejuri pentru vinuri deosebite, după ce ați descoperit că ele există cu adevărat și că sunteți capabil să le abordați cum se cuvine. Aflând lucruri noi și despre dumneavoastră și despre vin, uluit că poate atinge o asemenea perfecțiune, dăruind trăiri atât de complexe și de armonioase; apoi, înțelegându-i puterea, vă veți dori să aflați și mai mult.”

[Literatură universală] O vară fără bărbați, Siri Hustvedt, Editura Polirom, 240 pagini

Știți cărțile acelea care ți se lipesc de suflet, de care nu te mai poți dezlipi și care vrei să nu se mai termine? Așa a fost și „O vară fără bărbați”, acest roman-jurnal scris de Siri Hustvedt, care tocmai a împlinit 66 ani. Dincolo de portretul femeii-poet căreia, după 30 ani de căsătorie, i se spune că el are nevoie de o pauză și că are o relație cu o femeie mult mai tânără decât el, stau portretele mai multor generații și tipuri de femei: grupul de fete care trec prin dramele adolescenței, nelipsind bullyingul și „bisericuțele”; comunitatea femeilor vârstnice dintr-un azil de bătrâni, care își analizează viața, regretele și dramele și care acum își așteaptă, rând pe rând, moartea; mama tânără, cu doi copii și cu un soț mereu nervos și agresiv.

Până vă luați și voi propriul exemplar de la Polirom, vă las mai jos cu câteva fragmente din carte:

„Acum, ajunsă la menopauză, abandonată, frustrată și uitată, nu mai aveam nimic. Mi-am pus capul pe birou, gândindu-mă cu amărăciune că nici măcar acesta nu-mi aparținea, și am plâns.”

„Ce păcat că-s adevărată. […] Ce păcat că nu sunt un personaj dintr-o carte sau dintr-o piesă, nu că le-ar merge cine știe cât de bine majorității lor, însă atunci aș putea fi scrisă în altă parte. O să mă scriu pe mine în altă parte, m-am gândit eu, o să reinventez povestea într-o lumină nouă: mi-e mai bine fără el.”

„Comediile se termină cu căsătorii, tragediile cu moarte. Altminteri nu sunt atât de diferite.”

„Sunt femeie. Sunt invincibilă. Sunt sleită.”

[Literatură română] Câteva feluri de a dispărea, Flavius Ardelean, Editura Nemira, 224 pagini

E a doua carte pe care o citesc din colecția n`autor, după minunatul roman „Oameni mari” al Mariei Orban (care a epuizat deja primul tiraj și a trecut la următorul). Mi-a plăcut atât de mult și cartea asta, încât de abia aștept să o devorez și pe cea de-a treia, care așteaptă pe noptieră – Viitorul anterior. Și la cum stau lucrurile, mi-am propus să citesc în timp toate cărțile din colecția n`autor de la Nemira. Ai făcut o treabă foarte bună, Eli!

Dar să vă spun câteva cuvinte despre cartea aceasta cu precădere, pentru că are Flavius Ardelean ceva al lui, care te face să îți duci trăirile la un alt nivel. „Câteva feluri de a dispărea” adună „7 povestiri despre demonii din noi și din jurul nostru”, demoni și temeri pe care le avem toți. E o carte care are toate cuvintele din limba română și toate emoțiile posibile unui om. E o carte care „amenință” cu 7 povești „macabre”, dar eu zic că nu e nimic macabru la o viață de om cu inimă plină și suflet gol. E doar realitate. Dureroasă, ce-i drept, dar e realitate.

[Literatură română] Matei Brunul, Lucian Dan Teodorovici, Editura Polirom, 396 pagini

Asemenea lui Matei Brunul, marionetistul din rolul principal, Lucian Dan Teodorovici ține în mâini sforile și le mișcă exact așa cum trebuie, astfel încât să te facă să treci prin stările eroului și să prinzi viață în romanul său, precum Vasilache, marioneta misterioasă.

„Matei Brunul” este o carte despre suferință și neputință într-o lume în care altcineva ține sforile puterii. „Captivi ai stalinismului românesc, în cea mai dură perioadă a lui”, Brunul și Vasilache, marionetistul și marioneta lui, se lasă purtați prin viață cu naivitate, într-o încercare continuă de aflare a adevărului.

„Nominalizat la International Dublin Literary Award, în 2019. Premiul special al cititorilor „Natalia Gorbaniewska”, în cadrul Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS, Polonia, ediția 2015. Matei Brunul a fost distins în anul 2012 cu Premiul literar „Augustin Frățilă”, Premiul revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, Premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România și a fost desemnat „Cartea anului” de către revista Contrafort. Romanul a apărut sau urmează să apară în Franța, Bulgaria, Ungaria, Polonia și Macedonia.”

Mulțumesc, Claudia, pentru carte și pentru recomandare!

[Bio] Din suflet, Demi Moore, Editura Rao, 296 pagini

Avem tot timpul impresia că vedetele duc o viață luxoasă, fără griji, fără durere, fără depresii. Că trăiesc succesul la cea mai mare intensitate a lui, dar habar nu avem cum au ajuns acolo sau cât muncesc în continuare pentru asta. E ceva ce conștientizez iar și iar de fiecare dată când citesc câte o nouă biografie a unei celebrități. Și îmi aduc aminte atunci că și persoanele publice sunt oameni și că avem ce învăța din viața fiecăreia dintre ele.

Nu știam prea multe despre Demi Moore. Habar nu aveam de lucrurile pe care le-am citit în cartea aceasta despre ea. O autobiografie „din suflet”, așa cum îi spune și numele. Și pe măsură ce o citești, pătrunzi într-o lume în care lucrurile stau cu totul altfel. Și înțelegi cât e de simplu să arunci cu noroi în cineva și cât e de greu să accepți fără să judeci, fără să vrei măcar un pic să afli cum stă de fapt situația și care e povestea adevărată.

N-aș vrea să „dau din casă” și să vă povestesc aici tot ce am aflat despre Demi Moore, oricât m-ar mânca degetele să o fac. Aș prefera să descoperiți totul singuri și să trăiți experiența asta pe cont propriu. Pentru că e despre cum e să nu te simți iubită, să ai o copilărie tristă, să îți fie constant rușine de corpul tău, să încerci tot timpul să te integrezi și să te faci plăcută, să te simți că nu ești niciodată bună îndeajuns, să treci prin mai multe divorțuri, să fii dependentă de alcool sau de droguri, să treci prin cele mai crunte depresii și să fii violată. De mai multe ori.

Vă las doar cu câteva citate din carte, cât să vă stârnească și mai tare interesul să o citiți. Citiți până la final:

„Știu că sună ca o viață perfectă. Dar după cum aveam să aflu în curând, dacă ții înăuntrul tău un rezervor de rușine și traume nerezolvate, nicio sumă de bani, nici succesul și nici celebritatea nu-l pot umple.”

„Armura defensivă pe care mă obișnuisem s-o port era atât de puternică, încât nu mai era loc în interior pentru altcineva. Și mi-am dat seama – prea târziu – că era și o limitare, nu doar o protecție. Am înțeles că neputința de a-mi exprima nevoia îi răpea lui șansa de a mi-o îndeplini. Păstrându-mi hotărârea din copilărie de a nu fi o povară pentru nimeni, ceea ce făceam cu adevărat era să evit să-mi expun vulnerabilitatea. Când el întreba: „Te deranjează dacă mă duc să fac asta?” – o ieșire peste noapte cu băieții în Vegas, de exemplu, sau un concert cu trupa lui – și eu îi spuneam întotdeauna, fără să ezit, „Du-te – noi suntem în regulă”, o parte din el se bucura că se însurase cu o persoană atât de înțelegătoare. Dar o parte din el simțea, la cel mai profund nivel, că prezența lui nu conta. Că nu aveam nevoie de el.”

„Trăiam ca să trăiesc, dar nu știu dacă luam cu adevărat parte la viață.”

„Am ținut totul secret. Am dat înainte. Din exterior, păream aceeași persoană practică și optimistă. În interior, simțeam că mor.”

„Mă simțeam atât de pierdută, încât mă trezeam dimineața și mă gândeam Nu știu ce dracu` să fac – cum să trec și de ziua asta? Sufeream atât de mult, fizic și emoțional, încât abia puteam funcționa. Rar ieșeam din casă, doar ca să scot câinii la plimbare. […] Asta e viața? Pentru că, dacă asta e, m-am săturat. Știam că aveam de ales: puteam să mor singură ca tata sau să întreb cu adevărat Cum am ajuns aici? și să am curajul de a înfrunta răspunsurile.”

„Asta nu înseamnă că acum sunt Sfânta Demi și că nu mai sufăr. Înseamnă doar că pot să recunosc în sfârșit că am slăbiciuni și nevoi și e în regulă să ceri ajutor. Nu pot să rezolv orice. Pot să simt durere, îndoială și suferință și să știu că sunt doar niște sentimente și că, la fel ca toate celelalte lucruri în viață, și acestea vor trece.”

„Cu toții suferim, cu toții triumfăm, și cu toții putem alege cum apreciem totul.”

„Adevărul este că singurul drum de ieșire este prin interior.”

„Cum e să fii vândută de mama ta pentru cinci sute de dolari?”

[Literatură universală] Lupul de stepă, Herman Hesse, Editura Rao, 272 pagini

Când am citit „Lupul de stepă”, m-am simțit ca într-un roller-coaster, care trece nu doar prin mai multe stări, dar și prin mai multe genuri. Dar au fost fix câte și care trebuie. Cartea a început ca un jurnal filozofic, a trecut un pic prin dramă și umor presărate cu puțină dragoste, iar spre final filozofia a fost transpusă într-un film psihologic greu de încadrat, de parcă Hitchcock și Lynch și-au dat întâlnire și au creat o peliculă macabră, de unde nu lipsește sexualitatea și fantezia. Totul, pe muzică de Mozart și pe versuri de Goethe.

Cartea are ca punct central omul singuratic, neadaptat social, văzut de Hesse ca un lup de stepă care reînvață să râdă la „școala umorului”. De fapt, așa cum găsim și în carte, fiecare individ are în el aceste două mari laturi, cea umană și cea animalică, extrapolând de aici către miile de fețe și închipuiri pe care le poate avea cineva. Iar de aici până la un teatru magic și o crimă e doar un singur pas.

Îmi dau seama că romanul lui Hesse nu e ușor digerabil pentru toată lumea și că nu poate intra la categoria best-seller. Dar mie mi-a plăcut foarte-foarte mult, atât cum e construit și scris, cât și din punctul de vedere al ideilor filozofice expuse de Herman Hesse, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1946. Așa că zic să îi dați o șansă. Promit că veți zâmbi cel puțin o dată și că nu veți rămâne deloc indiferenți la aventurile lui Harry Haller.

„Mergând să mă întâlnesc cu o femeie, luam cu mine problemele și gândurile mele și mi s-ar fi părut cu totul imposibil să iubesc mai mult de o oră o fată care nu citise o carte, care habar nu avea ce înseamnă lectura și nu ar fi putut să deosebească un Ceaikovski de un Beethoven.”

[Cultură generală] Istoria sticlei de vin, Jean-Robert Pitte, Editura Baroque Books & Arts, 272 pagini

Am un unchi care a lucrat la fabrica de sticlă. Vizita mea în acea fabrică și întâlnirea cu modul în care este creată sticla sunt unele dintre cele mai fascinante amintiri pe care le am din copilăria mea. Adăugați pasiunea mea pentru istorie și dragostea mea pentru vin și veți înțelege de ce m-am topit ca sticla în cuptor când am văzut cartea „Istoria sticlei de vin” – Formă și poveste, creație, pasiune, lux și rafinament, o delicată istorie a artei păstrătoare de elixir. Și dacă vă fascinează și pe voi industria sticlei, așa cum mă fascinează pe mine, vă recomand, când veți avea chef și vreme, să urmăriți show-ul „Blown Away” de pe Netflix.

Cartea de azi ne poartă în toată istoria sticlei de vin și începe cu primele recipiente în care se păstrau lichidele pe vremuri. Pitte ne povestește cum a luat ființă fiecare model de sticlă în parte, care erau avantajele și dezavantajele fiecărui model și fiecărei mărimi, care e povestea din spatele sticlelor celebre, cine au fost inventatorii lor și cum se păstrau și transportau sticlele în diferite perioade ale timpului. Pe lângă istoria sticlei de vin, mai aflăm totodată și istoria etichetei și a dopului de plută, două elemente atât de esențiale pentru o sticlă cu vin.

„De ce atâta tandrețe față de un obiect cu aspect inert? Mai întâi, pentru că sticla rămâne, după milenii de utilizare, un material fascinant prin caracteristicile sale contradictorii: duritatea combinată cu sensibilitatea la șocuri, suprafața netedă, plăcută la atingere, și pericolul extrem pe care îl prezintă cioburile tăioase, care evocă sângele și durerea, transparența sa strălucitoare și opacitatea celor mai multe dintre materialele din care e compusă, răceala sa și focul care i-a dat naștere, caracterul inert și viața vinului pe care îl adăpostește și îl protejează.”

[Literatură universală] Pe drum, Jack Kerouac, Editura Polirom, 372 pagini

Închei luna februarie „pe drum”, cu romanul de referință al lui Jack Kerouac. Născut Jean-Louis Lebris de Kerouac, Jack a fost unul dintre cei mai împătimiți fani și jucători de baseball. Asta până când și-a rupt piciorul și și-a afundat durerea în scris. Bine, și în băutură. Muuultă băutură. Ironic sau nu, acest scriitor mereu beat a devenit „Părintele generației Beat”, o mișcare social-literară pornită prin anii `50-`60 de Kerouac și alți câțiva prieteni scriitori de-ai lui, prin care își exprimau alienarea de societatea convențională, prin adoptarea unui stil de îmbrăcăminte oarecum neîngrijit și a unui vocabular împrumutat de la muzicienii de jazz. Și mai ironic de atât e că Jack Kerouac, care a devenit o epavă și care a murit în cele din urmă de ciroză, zicea „Nu beți ca să vă îmbătați, ci ca să vă bucurați de viață”.

Legenda spune că Kerouac și-a scris primele 20 pagini din roman la un pahar cu obișnuitul său Thunderbird și că l-a terminat în doar 3 săptămâni. Romanul, nu vinul. Dar cum Jack era mult prea beat tot timpul ca să poată confirma sau infirma, legenda rămâne legendă.

Chiar dacă am călătorit de-a lungul romanului alături de Sal Paradise și prietenii săi de drum, schițând din când în când ba câte-un zâmbet, ba câte-o întristare, ba câte-un ochi dat peste cap, nu pot să zic că s-a lipit de inima mea cartea asta. Nu mi-a fost nici total antipatică, dar trebuie să recunosc că am fost un pic subiectivă citind-o. Am eu repulsia asta pentru bărbații care beau în halul ăsta și care își distrug viețile la propriu, fără să facă ceva bun pe lumea asta. Dar, nah, romanul e o carte de referință în istoria literaturii universale și nu o puteam sări, mai ales că exprimă atât de bine nevoia aceasta a tinerilor de a fi liberi și de a experimenta tot ce are viața de oferit, de la călătorii inițiatice și discuții filozofice, până la sex, droguri și băutură.

Ne auzim la început de aprilie, pentru lista cărților citite în luna martie. Hai că în martie o dau ușor pe clișee și citesc doar cărți scrise de femei. Să vedem ce și cum iese!