După o poveste de viață interesantă, în care și-a vândut toate cărțile cu Updike, idolul său, ca să poată să îi cumpere iubitei sale un inel de logodnă și după ce gestul frumos a ajuns până la urmă la un divorț (I feel you, bro`), autorul și criticul de carte John Freeman s-a cufundat în muncă și în cărți. Așa a luat naștere „Cum să citești un romancier”, un volum care reflectă discuțiile avute cu 55 de scriitori contemporani de-a lungul a 13 ani de muncă. O carte în care aflăm despre momentele în care se aflau autorii când și-au scris cărțile, motivele pentru care au făcut-o și, mai ales, cum. Aflăm opiniile lor despre cărți, despre scris, despre lume, plus o mulțime de curiozități și informații bune de știut.

„Adevărații povestitori scriu, cred eu, nu pentru că pot, ci pentru că trebuie, Au de spus despre lume ceva ce nu se poate spune decât într-o poveste. În cei 13 ani în care am scris interviurile incluse în carte, aceasta a fost una dintre marile constatări ale discuțiilor cu autorii: a citi e o plăcere (uneori o provocare, dar o provocare care rezervă plăcere), dar a scrie cât mai bine e întotdeauna greu. Fie că sunt laureați ai unui Nobel sau Pulitzer, sau că au publicat un prim roman la care au lucrat zece ani, toți romancierii aceștia sunt în continuare șocați de fiecare dată când termină să vadă că, până la urmă, chiar a ieșit ceva.”

Iată câteva fragmente din lista cu cei 55 de autori:

Toni Morrison, prima femeie afro-americană câștigătoare a unui Premiu Nobel pentru Literatură, decedată între timp, se trezea în fiecare dimineață la ora 5 și scria până o durea mâna. Scria de mână, apoi rescria manuscrisul pe computer, după care îl revizuia la nesfârșit. Și-a lansat prima carte pe când avea 37 ani, iar Nobelul l-a luat la 62 ani.

„Limbajul trebuie să aibă muzica lui – nu mă refer la un stil înzorzonat, fiindcă vreau să curgă fără sunet, când îl citești. Dar îi trebuie calitatea aceea vorbită: e oral – un amestec de engleză standard și limbajul tipic al străzii.”

Jonathan Safran Foer lucra ca recepționer, pe un salariu mic. Scria în timpul liber și își trimitea manuscrisele la toate agențiile. Toată lumea îl respingea. A început să lucreze cu un editor și, după câteva retușuri, cartea sa nu doar că a fost acceptată pentru publicare, dar a devenit bestseller și unul dintre cele mai bune debuturi ale anului. Foer avea doar 24 ani. Iar după încă 3 ani, a scos celebrul roman „Extrem de tare și incredibil de aproape”, despre un băiat al cărui tată moare în atentatul de pe 11 septembrie.

Doris Lessing, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură: „Când am scris <>, habar n-aveam că scriu o carte feministă. Puneam în ea genul de lucruri despre care vorbeau femeile în bucătării. Dar cuvântul spus nu are efectul cuvântului scris. Lumea a reacționat de parcă aș fi făcut ceva formidabil, dar n-am făcut decât să pun pe hârtie ce spuneau femeile.”

Charles Frazier a demisionat la 45 ani din postul de profesor universitar, ca să își scrie primul roman. Un an mai târziu, publica celebrul roman „Cold Mountain”, care a fost și ecranizat.

Susanna Clarke era editoare de cărți de bucate. Într-o zi, a mers la un curs despre cum să scrii literatură fantasy. De atunci, a început să scrie SF. Zece ani mai târziu, își publică romanul SF de 800 pagini.

E. L. Doctorow, la fel ca John Irving, a cunoscut celebritatea de abia la al patrulea roman publicat. „Mi-au trebuit trei romane ca să învăț cum se face. Nu trebuie să faci altceva decât să lucrezi. E cel mai important lucru. Să lucrezi.”

Tom Wolfe spunea: „Am început lucrul la un fel de jurământ al lui Hipocrate scriitoricesc: <>. Divertismentul le permite oamenilor să-și petreacă timpul în mod plăcut. Și orice formă de scris ar trebui să ofere divertisment.” Vorba lui, „de ce să se pună mare preț pe ideea că scrisul trebuie să ajungă atât de complicat, încât să nu fie în stare să-l înțeleagă decât aristocrația cu talente supraomenești”?

„Nu-mi dau seama când fac o carte. Nici nu știu de unde vin vocile. Pur și simplu simt că am ocazia să notez ce-mi spun. O voce în stare să spună o poveste trebuie să fie ceva ce pregătești multă vreme” – Louise Erdrich

„A scrie un roman e singura metodă prin care cineva care și-a dorit să facă un lucru, încă îl mai poate face în largul lui” – Richard Powers

„Ideea e că trebuie să ai o viață liniștită ca să-ți facă plăcere să scrii un roman. De fapt, scrisul mă ajută să depășesc greutățile vieții. Scrisul mă ajută să merg mai departe. De asta am devenit romancier: un om care, deși scoate în evidență realitatea, trăiește în parte într-o fantezie” – Philip Roth

Când am luat prima dată în mână cartea lui Freeman să o citesc și am adăugat-o pe Goodreads, m-am întrebat de ce are un punctaj destul de mic acolo. Nu am citit atunci comentariile de pe Goodreads, cum de altfel nu o fac niciodată înainte să citesc cartea. Am citit-o direct, fiind atrasă evident de titlul „Cum să citești un romancier” și de lista lungă de autori cunoscuți de pe coperta 1, gândindu-mă că acei scriitori îmi vor dezvălui cum citesc și cum scriu ei. Și pe măsură ce tot citeam, mi-am dat seama că titlul duce rău în eroare și creează fix acele așteptări care duc la frustrarea unui cititor pregătit să dea o recenzie negativă.

Dar, ca în viață, am zis să nu mă bazez pe așteptări, ci să iau cartea ca atare și, mai ales, să iau tot ce e mai bun din ea. Și bine am făcut, pentru că am descoperit autori pe care nu îi știam, cărți pe care acum vreau să le citesc (ohohoo, cât s-a făcut lista) și povești despre cărți, scriitori și lumea lor, atât cea literară, cât și cea personală. Pentru că, așa cum spune și Orhan Pamuk, romanele au legătura cu viața. Cu ce trăiești tu, ca autor și în ce vor să se regăsească ceilalți, ca cititori.

La final, vă las cu ce a completat Anca Fronescu în ediția apărută la Editura Vellant, despre proiectul de față a lui Freeman, pentru că tare bine a mai zis:

„Sper să vă bucure cum m-a bucurat pe mine să aflu una alta despre autorii gigantici sau nu din această carte. La fel cum sper să vă și facă un pic curioși în a descoperi mai departe alți autori, poate nu neapărat gigantici, însă cu voci la fel de interesante și ademenitoare. Și până la urmă nu gigantescul din ei contează, ci ceea ce au de spus și cum o fac. Și după, tot ce au scris. Poate mai găsiți o carte nouă, un nume nou. Sau vă place să aflați cum e să iei interviuri bune, să le redai plăcut și să știi să povestești cu har”.