De neînvins – o poveste adevărată despre supraviețuire

În caz că ești genul de om care se plânge că viața e grea, poate ar trebui să citești cartea asta. Nu de alta, dar vei înțelege că există mult mai multă suferință în lumea asta și că tu ar trebui să fii recunoscător pentru tot ce ai. În plus, cartea asta e o forță de inspirație și motivare, care te va determina să ai încredere, să lupți și, cel mai important, să reușești. Iar eu am citit doar ediția Young Adult.

„De neînvins” este povestea incredibilă a lui Louis Zamperini, pe care sunt sigură că o vei adora și o vei spune mai departe.

„De când începuse să meargă, Louie n-a mai putut fi ținut în loc. În clipa în care mama lui îl lăsa jos din brațe și îi spunea să stea cuminte, puștiul pur și simplu dispărea. Iar dacă nu îl ținea strâns de mână pe ștrengarul ei cel zbuciumat, femeia nu avea habar, de obicei, pe unde bântuia acesta.”

În copilărie și adolescență, a fost un „delicvent incorigibil”, un rebel care fura tot ce se putea fura. Majoritatea poveștilor lui din acea perioadă se încheiau cu „Și dup-aia am fugit, mâncând pământul.”

Văzându-i viteza și priceperea pentru alergat, fratele său Pete l-a îndrumat spre atletism. Așa a început Louie să alerge profesionist. „Pentru prima dată în viața lui, nu mai fugea de cineva sau de ceva, nu mai fugea pentru cineva sau în ciuda cuiva: fugea pentru că asta își dorea corpul lui să facă. Și nu mai simțea decât împăcare.” Îi plăcea atât de mult să alerge și să câștige curse, încât se antrena până îi sângerau picioarele. Și a ajuns să participe chiar și la Jocurile Olimpice din 1936.

Deja visa la victoria de la Jocurile Olimpice din 1940, însă războiul a venit peste el și a trebuit să se înroleze ca aviator în armata americană. Într-una dintre misiunile sale, s-a prăbușit, împreună cu doi colegi, cu avionul în mare. A supraviețuit 47 zile pe mare, într-o barcă gonflabilă, mâncând păsările vii ce se odihneau pe barca lor, luptându-se cu rechinii și ferindu-se de gloanțele japonezilor.

După 47 zile pe mare, a ajuns pe uscat, arătând ca un schelet. A fost capturat de japonezi și mutat dintr-un lagăr de prizonieri de război în altul. Era deja sleit de puteri după cele 47 de zile pe mare și se referea la el ca la un „cadavru care respiră”. Dar chinul adevărat și ororile de abia acum începeau.

„Phil și Louie zăceau în tăcere, toropiți de căldură, așteptându-se ca, din clipă în clipă, să fie scoși afară și decapitați. Zamperini suferea din cauza diareii explozive, iar crampele stomacale îl făceau să se chircească, pur și simplu, de durere. Muștele, păduchii și țânțarii mișunau pe el. Iar căldura era sufocantă. În capătul holului, în găleata care ținea loc de latrină în celula lui Phil se bălăceau șobolanii, care i se urcau pilotului chiar și pe față. Gardienii patrulau prin fața celulelor, mârâiau și făceau adesea cu mâna la gât gestul de tăiere a capului, zâmbindu-le plini de cruzime, prizonierilor. Zilele treceau și în fiecare dintre ele primeau câte două sau trei cocoloașe de orez aruncate direct pe podea.”

„Prizonierii nu erau doar bătuți, ci și înfometați. Masa se compunea, de obicei, dintr-un castron cu zeamă în care pluteau ceva legume și un castron sau o jumătate de castron de orez rânced, amestecat uneori cu puțin orz. Mâncarea era infestată cu fecale de șobolani, cu viermi și cu atât de mult nisip și pietricele, încât dinții lui Louie aveau să ajungă , peste puțin timp, ciobiți, găuriți și crăpați.”

Timp de 27 luni, Louie a fost bătut, umilit, înfometat, maltratat, brutalizat. A fost sclavul niponilor, care i-au furat demnitatea și l-au dezumanizat. Când războiul s-a încheiat, a fost salvat și s-a putut întoarce acasă, la familia lui. Avea 28 ani și slăbise vreo 40 kilograme, însă retenția de apă și boala îl făceau să arate ca un adevărat dolofan.

Japonia a deținut în jur de 132.000 de prizonieri de război. Dintre aceștia, aproape 36.000 au murit. „Într-un studiu se arată că la aproape 40 de ani după încheierea războiului, aproape 90% dintre foștii prizonieri din Pacific încă mai sufereau de tulburare de stres postraumatic – flashuri chinuitoare, stare de anxietate și coșmaruri frecvente.” Nici Louie nu a scăpat de ele. Suferea atât de tare de pe urma chinurilor suferite, încât a început să bea fără măsură, iar într-o noapte s-a trezit că își sugrumă soția însărcinată, crezând că era unul dintre gardienii japonezi veniți să îl bată din nou.

Dar Louie nu a renunțat nici în acel moment la lupta cu viața. A găsit ajutor, s-a pus pe picioare și a reînceput o viață normală. „Pe la 60 ani, alerga o milă în mai puțin de șase minute. Pe la 70 ani, a descoperit skateboardul. La 90 ani încă mai putea fi văzut pe schiuri, alunecând voios pe pantele muntelui.” Cu toate astea, după ce a mâncat atâtea păsări crude pe mare, nu a mai mâncat carne de pasăre apoi.

„A rămas mereu vesel. Convingerea lui că totul ni se întâmplă dintr-un motiv anume și că, până la urmă, toate se vor termina cu bine îi stârnea o bucurie contagioasă, chiar și în momentele grele.”

„Îți spui: Trebuie să înving. Trebuie să termin. Îți pui mereu mintea la contribuție, căutând să descoperi ce trebuie să faci să rămâi în viață. Pur și simplu, trebuie să mergi înainte.”

Louie Zamperini a murit împăcat, în timp ce dormea, pe 2 iulie 2014. Avea 97 ani.

Cartea inițială e disponibilă la Editura Corint. Mai jos aveți și trailerul ecranizării.

Foto: weliveentertainment.com