22 – 28 septembrie 2014
Dupa ce saptamana trecuta Rebeca a stat la bunica, pentru ca eu am fost racita bocna, primele zile din saptamana a 17-a am stat lipite una de alta, de atata dor si iubire. Ne-am bucurat insa doar pana vineri dimineata, cand a trebuit sa plecam la Bucuresti si sa o lasam tot cu buni. Vineri s-a trezit zambitoare ca de obicei, iar cand i-am spus ca mami si tati pleaca la Bucuresti cu treaba s-a intristat brusc.
Dupa ce am plecat, buni i-a aratat o fotografie cu mine. A zis ”Ma” si a inceput sa planga. Apoi m-a vazut la televizor si a facut ochii mari. Nu intelegea ea prea bine ce caut acolo si de ce nu sunt langa ea. Cand va creste mai mare, ii voi spune ca am facut toate aceste lucruri de fapt pentru ea. Si scrisoarea, si prezenta mea la evenimentul de sambata si toate demersurile pe care le fac in fiecare zi, cand ma zbat sa aiba un viitor frumos.
Imi place cum rade tot timpul si cum a inceput sa se rusineze, sa isi ascunda privirea si sa rada pe sub mustati. Imi place cum se trezeste zambitoare si cum striga ”Ma”, fara sa planga. Imi place expresivitatea ei, care ma ajuta sa imi dau seama imediat ce isi doreste. Imi place cum se enerveaza cand nu-i convine ceva. Imi place cum ma strange in brate si cum se cuibareste la pieptul meu.
Comenteaza