„Sunt prea bătrân să mai cumpăr lucruri ieftine”. Ăsta e principalul citat care mi-a rămas în minte după ce am citit „Cei care mor și cei care vor muri”, o minunăție de carte apărută în 2016, la Editura Polirom și pe care îmi vine să o iau și să o recitesc, chiar acum, când scriu despre ea.

E scrisă de Cornel George Popa, ieșean stabilit în București de… o viață, pe care l-am cunoscut personal anul trecut, atunci când a venit la Iași și m-a invitat, alături de prietenii de la Editura Trei, să vorbesc la evenimentul de lansare a romanului „Celălalt”. Atunci i-am cumpărat și cartea aceasta, despre care vă povestesc astăzi. Bine, i-am cumpărat mai multe cărți atunci, ca să fiu sinceră. Atât de mult mi-a plăcut romanul și atât de tare m-a impresionat Bill, așa cum îi spune toată lumea lui Cornel George Popa. După lansare, m-am dus frumușel la Mihai și i-am spus că vreau să cumpăr toate cărțile scrise de Bill pe care le are în librărie. Și uite așa am eu acum în casă cinci romane de-ale lui Bill.

„Cei care mor și cei care vor muri” spune povestea lui Mihnea Pascal, un bărbat în vârstă de 73 de ani, fost bibliotecar, rămas văduv cu 3 copii adulți. Se confruntă nu doar cu experimentarea acestor ani ai bătrâneții, dar și cu singurătatea care vine la pachet, alături de toate lucrurile pe care le face doar pentru că… e bătrân și poate. Și știți cum e… unele lucruri le trecem cu vederea la bătrâni, pentru că… sunt bătrâni, nu?

Mihnea Pascal s-a simțit prima dată bătrân la 47 de ani. Atunci, pe rând, un tânăr și un pensionar i-au cedat locul în autobuz, după care un taximetrist a urlat după el să aibă grijă pe unde merge, că îl caută moartea pe acasă. Atunci a fost primul șoc legat de bătrânețe, de cum e perceput de ceilalți și de cum ar trebui să se simtă.

La 73 de ani, Mihnea Pascal refuză să se „ramolească”. Așa că atunci când împlinește 74 de ani și este întrebat câți ani are, bărbatul răspunde plin de viață: „N-am decât 74 de ani”. Își dă seama că a dus o viață destul de anostă și că nu a făcut mai nimic din ce ar fi putut sau din ce și-ar fi dorit să facă. Fie erau normele sociale, fie erau copiii, fie apărea câte ceva care îl ținea pe loc. Acum, „la bătrânețe”, înțelege că e momentul să facă tot ce își dorește. Își cumpără pălăria albă în stil Humphrey Bogart, pe care și-a dorit-o timp de 50 de ani, își cumpără cele mai scumpe echipamente și începe să facă sport, își lasă barbă, începe să bea câte un pahar de vin, la masă, lucru pe care nu l-a făcut deloc până acum, începe să se plimbe singur prin oraș, deși toată viața a fost însoțit de cineva, începe să cheme acasă domnișoare și să se bucure de tinerețea lor, mai ales că Angela, soția lui, fusese singura femeie din viața sa. După atâția ani, Mihnea Pascal începe să trăiască.

Evident, se confruntă cu nemulțumirile propriilor copii, care se întreabă ce s-a întâmplat cu tatăl lor, un bibliotecar obișnuit și respectat, care nu a ieșit niciodată în evidență cu așa ceva. Nici vecinii nu se lasă mai prejos, numindu-l „Pascal nebunul” și bârfindu-l pe la toate colțurile. Dar lui Mihnea Pascal nu-i pasă. A ajuns la o vârstă în care a conștientizat că depinde doar de el cum vrea să își petreacă viața și că nu are de gând să accepte eticheta societății. Știți voi, eticheta aceea care spune că dacă ești bătrân, mai ai doar câțiva ani de trăit și că în anii ăștia ar trebui să stai cuminte acasă, eventual bolnav și să îți duci anii de pe o zi pe alta.

Cred că ați experimentat și voi într-o măsură sau alta treaba asta cu „îmbătrânirea” și modul în care se raportează ceilalți la situație. Mi s-a întâmplat și mie să îmi ofere oamenii locul în autobuz, m-a întrebat și pe mine cineva într-un magazin dacă mi-ar veni o bluză de acolo, pentru că semăn cu mama ei și ar vrea să i-o ia cadou, mi-am văzut și eu îngrozită firele de păr alb. Iar eu am doar 36 de ani! Îmi pot doar imagina cum e la 47 de ani sau la 74 de ani.

Dar cred că vârsta e doar o cifră și că nu are nici o legătură cu data nașterii. Depinde, până la urmă, doar de noi cum ne simțim și cum ne bucurăm de viață și de noi. La fel cum depinde doar de noi la ce aplecăm urechea, la ce permitem să ni se spună sau să ni se întâmple și ce îndrăznim să alungăm sau să păstrăm în viața noastră.

„Cei care mor și cei care vor muri” e o lecție pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârsta pe care o avem. E o lecție despre cum ar trebui să ne trăim pur și simplu viața și să ne facem toate acele plăceri mai mici sau mai mari. Pentru că așa cum zice și noua mantră a personajului, „Orice e mai mult decât nimic” și viața merită al naibii de mult să fie trăită din plin, cu toate bucuriile acelea care ne întineresc, care ne fac să zâmbim și care ne fac să ne simțim cu adevărat că trăim.

Cartea e disponibilă pe site-ul Polirom, precum și pe principalele site-uri de carte, Libris, Cărturești, Elefant, acolo unde găsiți mai multe romane semnate de Cornel George Popa.

Photo by Seb [ P34K ] Hamel on Unsplash