Hai că mi-a ieșit și provocarea asta. La finalul lui februarie mi-am propus ca în luna martie să citesc doar cărți scrise de femei. Da, știu, sună cam a clișeu asta cu martie și femeile, dar am zis că e o ocazie bună să mai alternez tematicile provocării de citit din acest an. Și dacă aruncați un ochi pe lista de mai jos, veți vedea că nu sunt cărți deloc ușoare. Și nu aș fi putut să fac provocarea tematică în februarie pe „love” și de astea, pentru că nu sunt deloc fan al genului romance, iar cărțile previzibile, cu happy-end sunt extrem de dezamăgitoare. Pentru mine.

Gata, hai să vedem cum a fost luna martie pentru mine la capitolul citit în cele 13 cărți însumând aproape 4500 pagini și să îmi spuneți ce vă face cu ochiul cel mai tare din lista de aici.

Literatură universală: 7
Cultură generală/Științe Umaniste/Studii: 3
Biografie: 1
Business: 2

Editura Storia: 1
Editura Nemira: 1
Editura Humanitas: 1
Editura Corint: 2
Editura Epica: 1
Editura Black Button: 1
Editura Publica: 1
Editura Paralela 45: 1
Editura Trei: 2
Editura Art: 1
Editura The Writing Journey: 1

13 scriitoare pe care le-am citit în luna martie

[Literatură universală] Și-a căutat-o, Louise O’Neill, Editura Storia, 272 pagini

„Trebuie să vorbim despre viol. Trebuie să vorbim despre consimțământ. Trebuie să vorbim despre blamarea victimelor, despre umilințele la care sunt supuse și despre standardele duble pe care le aplicăm bărbaților și femeilor. Trebuie să discutăm până când toate fetele ca Emma din această lume vor primi susținere și vor fi înțelese. Până vor simți că sunt crezute.”

Aș avea atât de multe de spus și de povestit pe acest subiect, încât nu mi-ar fi de ajuns o simplă postare sau un singur articol. Și nici nu e chiar simplu. Am ajuns să cred că nu mai există femeie care să fi trecut deja prin asta. Teme ca violul, hărțuirea sexuală, abuzul, shamingul și toate cele care vin la pachet ar trebui discutate și răsdiscutate nu doar ca să vindecăm niște răni și niște traume, dar mai ales ca să ne asigurăm că diminuăm pe cât posibil numărul lor și că asta nu li se va întâmpla niciodată fetelor noastre.

Îmi aduc aminte de un video extrem de emoționant al unui părinte, care spunea că suntem atât de obișnuiți să ne învățăm fetele cum să se apere, ce să spună, ce să nu spună, cum să nu devină victime, cum să se ferească de viol și de hărțuire, când am putea mult mai simplu să ne învățăm băieții cum să se comporte cu fetele. Cum să nu lovească, cum să respecte, cum să înțeleagă că un Nu e un Nu.

Nu, fetele nu „și-o caută”. Nu, fetele nu sunt „curve”. Nu, fetele nu vor să fie violate. Și nu, nu e treaba nimănui cum se îmbracă sau ce spune o fată. Un Nu e un Nu.

Iar cartea asta va ridica tot părul de pe voi și vă va face să vă cutremurați de-a dreptul. Fie că vă puneți în pielea Emmei, fie că ați trecut voi prin asta, fie că aveți la rândul vostru o fată.

[Științe umaniste/Studii] Vânătăi ascunse, Rachel Louise Snyder, Editura Nemira, 448 pagini

Am zis că anul acesta nu prea voi scrie pe blog recenzii separate pentru cărți, ci le voi include pe toate în articole lunare despre toate lecturile din acea lună. Dar vai, cartea asta! Aș da-o la citit tuturor familiilor din lume, fie că sunt abuzive sau nu și tuturor instituțiilor care ar trebui să se ocupe de acest subiect și, din păcate, nu o fac. Violența domestică sau „terorism din partea partenerului intim” – încă un subiect sensibil, tratat cu superficialitate de majoritatea oamenilor, inclusiv de autorități. Mi-a plăcut atât de mult cartea și mi-a deschis atât de multe viziuni, încât am continuat documentarea, citind și de pe internet articole despre oamenii din carte și despre violența domestică în lume. E o carte excelent scrisă, documentată în ani de muncă de teren, care m-a făcut să fac sublinieri și notițe aproape la fiecare pagină și, totodată, să înțeleg niște aspecte la care nu m-aș fi gândit niciodată înainte.

Am scris mai multe despre ea aici.

[Literatură universală] Patrula Djinnilor, Deepa Anappara, Editura Trei, 400 pagini

În jur de 180 copii dispar în India în fiecare zi. Și ca să facă auzită cât mai clar această situație, jurnalista Deepa Anappara îi dă voce lui Jay, un băiat de 9 ani, în romanul său de debut, „Patrula Djinnilor”. Prin ochii lui Jay, suntem purtați într-o aventură cu detectivi ca-n filme, unde nu lipsesc umorul, naivitatea și suferința.

„Azi sau mâine, fiecare dintre noi va pierde pe cineva apropiat, cineva pe care-l iubim. Cei norocoși sunt cei care pot îmbătrâni prefăcându-se că au ceva control asupra propriei lor vieți, dar până și ei o să-și dea seama la un moment dat că totul e nesigur, menit să dispară pentru totdeauna. Sunt niște biete fire de praf pe lumea asta, scânteind o clipă în lumina soarelui și apoi dispărând în nimic. Va trebui să te împaci cu asta.”

Cartea este proaspăt lansată la Pandora M de la Editura Trei, în colecția Anansi și face parte din lista cărților din Reading is cool.

[Literatură universală] Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, Yoko Ogawa, Editura Humanitas, 272 pagini

E a doua carte pe care o citesc de la Yoko Ogawa și, dacă prima dată mi s-a lipit de suflet cu „Profesorul și menajera”, acum m-am îndrăgostit iremediabil de ea. Pentru că, la fel ca data trecută, m-a făcut să mă emoționez până la lacrimi. E genul acela de carte care îți străpunge și îți unge sufletul, o carte plină de emoție, de firesc și totodată de fantastic. O carte pe care, atunci când o termini de citit, o strângi la piept și apoi ai vrea să te apuci din nou de ea.

Romanul spunea povestea „micului Alehin”, un băiat din Japonia, născut cu buzele cusute, crescut de bunici, care întâlnește din întâmplare un mare jucător de șah ce îi transmite pasiunea pentru acest joc și care îi devine Maestru. De aici, începe adevărata călătorie a băiatului, transpusă de Ogawa în cuvinte de o forță incredibilă, care nu au cum să nu te atingă, dacă le înțelegi. Și așa cum micul Alehin creează poezie cu piesele de pe tabla de șah, tot la fel reușește și Ogawa să facă cu fiecare înșiruire de cuvinte din cartea sa.

„Nu. Norocul n-are a face cu șahul. Până și în meciurile așa-zise norocoase, victoria n-a picat din cer, ci șahistul și-a croit pas cu pas drum către ea, prin propriile forțe. Pe tabla de șah iese la iveală adevăratul caracter al unui jucător […] Filozofia, emoțiile, educația, personalitatea, eul, dorințele, memoria, viitorul, totul e la vedere. Nu poți ascunde nimic. Șahul este o oglindă care-ți spune sute de povești despre om.”

„Călătorim în Cosmos pentru că nu ne mai ajunge Pământul.”

„Să crești e o dramă.”

[Literatură universală] Micuțele doamne, Louisa May Alcott, Editura Corint, 336 pagini

Când am început să citesc „Micuțele doamne”, gândul mi s-a dus imediat la perioada liceului. Pe atunci citeam literatură engleză pe pâine, așa cum îmi dicta programa de la materia „Literatură universală”, așa că trebuia să trec prin mai toți clasicii vremii, de la Shakespeare până la Austen, Hawthorne, surorile Bronte și toată „gașca” de scriitori de acest gen.

Pe Louisa May Alcott nu apucasem să o citesc și nici nu văzusem ecranizarea cărții ei, dar uite că i-am dat acum o șansă. Tot am zis eu că anul acesta voi citi mai multă literatură clasică. Și da, recunosc că mi-am dat ochii peste cap la câteva scene, dar, trecând dincolo de stilul specific vremii, romanul lui Alcott este unul extrem de cald, plin de învățăminte și emoție. E un roman perfect dacă vrei să mai revii cu picioarele pe pământ și să îți aduci aminte de ceea ce contează cu adevărat în viață și, totodată, de sacrificiile pe care le poate face cineva pentru cei apropiați.

Mi-a plăcut personajul lui Jo, o tânără băiețoasă și rebelă, căreia îi place să scrie și visează să își publice povestirile. Când familia sa are nevoie de bani, Jo nu ezită să își tundă părul lung și bogat și să îi dea tatălui său banii obținuți pe impresionanta sa podoabă capilară. Un gest destul de măreț pentru oricine, darămite pentru Jo, care e adolescentă.

Așa că, dacă nu ați apucat încă să o bifați pe lista de lecturi clasice, zic să îi dați și voi o șansă.

„Nu plânge, suflet drag! Mereu există o lumină în spatele norilor.”

„Mai bine nu aveam inimă, doare atât de tare.”

[Literatură universală] O mare de lacrimi, Ruta Sepetys, Editura Epica, 352 pagini

E a treia carte pe care o citesc de la Ruta Sepetys și nici de data asta nu am putut să îi las cartea jos până ce nu am terminat-o. Oricum, nu înțeleg de ce „O mare de lacrimi” e clasificată la Young Adult, pentru că e destul de profundă și dureroasă pentru un adult, darămite pentru cineva tânăr.

Romanul de față este o carte de ficțiune istorică, cu acțiunea plasată în Prusia Răsăriteană, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial și spune povestea câtorva oameni din acea perioadă, care își unesc pe veci destinele și traumele. Este vorba de câțiva dintre oamenii îmbarcați pe vaporul Wilhelm Gustloff, care s-a scufundat la 30 ianuarie 1945 și care a reprezentat cel mai mare carnagiu din istoria maritimă.

Cu o documentare amănunțită, care i-a luat câțiva ani de zile și cu o scriitură cinematică aparte, Ruta Sepetys reușește să construiască încă un roman premiat, care îți va provoca, cu siguranță, câteva emoții puternice.

„Ne-au ars cărțile în limba poloneză. Dar eu învățasem să citesc de foarte mică. Nu puteau să îmi ia asta niciodată.”

„Joana încă o mai avea pe mama ei. Reîntâlnirea cu ea era motivația care o susținea. Ar ucide dragoni ca să ajungă la ea. Mama era ancora. Mama era confortul. Mama însemna acasă. O fată care își pierdea mama devenea dintr-o dată o barcă mititică pe un ocean învolburat. Unele bărci eșuau în cele din urmă la mal. Și alte bărci, așa ca mine, păreau să plutească în derivă, din ce în ce mai departe de țărm.”

„Voiam să stau încuiată acolo, departe de durere și de prăpăd. Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

„Ce anume determină cum să ne amintim istoria și ce elemente dăinuie și intră în conștiința colectivă? Dacă romanele istorice vă trezesc interesul, urmăriți faptele, istoria, memoriile și mărturiile personale disponibile. Aceștia sunt pilonii pe care se sprijină ficțiunea istorică. Când supraviețuitorii pleacă dintre noi, nu trebuie să lăsăm adevărul să dispară odată cu ei. Vă rog, dați-le glas.” – Ruta Sepetys

[Bio] Foame. Memoriile corpului (meu), Roxane Gay, Editura Black Button, 208 pagini

La 12 ani a fost violată. De cel pe care îl credea iubitul ei și de întreaga lui gașcă de prieteni. Trauma violului a făcut-o să își îndrepte atenția spre mâncare. A început să mănânce din ce în ce mai mult, pentru că și-a spus că dacă își va face corpul mare și dizgrațios niciun bărbat nu va mai încerca vreodată să o violeze. Aceasta este povestea lui Roxane Gay, una dintre cele mai apreciate scriitoare ale momentului.

Am scris mai multe despre ea aici.

[Științe umaniste/Studii] Cei mai deștepți copii din lume, Amanda Ripley, Editura Publica, 384 pagini

Toți vrem să avem copii deștepți, care să meargă la cele mai bune școli. Dar ce înseamnă o școală bună și care sunt cele mai eficiente sisteme de învățământ?

În cartea „Cei mai deștepți copii din lume”, jurnalista Amanda Ripley prezintă concluziile cercetărilor pe care le-a făcut de-a lungul timpului pe acest subiect. Amanda face paralele între Statele Unite ale Americii și cele trei țări care ies de obicei pe locuri fruntașe la testele PISA: Finlanda, Coreea de Sud și Polonia. Ce se urmărește prin aceste teste PISA? „Noi nu căutăm răspunsuri la ecuații sau la întrebări cu răspunsuri multiple. Căutăm abilitatea de a gândi creativ.” Pe scurt, PISA nu măsoară memorarea, ci aspirația.

Și așa aflăm că „cei mai deștepți copii din lume” sunt cei:
– Cărora părinții le-au citit de mici și care au fost tot timpul înconjurați de cărți;
– Care sunt învățați să fie responsabili, autonomi, empatici;
– Care sunt încurajați să muncească, să nu se dea bătuți, să găsească soluții, să greșească și să învețe din greșeli.

De asemenea, mai aflăm că cele mai bune sisteme de învățământ din lume sunt cele:
– Care investesc cel mai mult în formarea continuă a profesorilor, nu în tehnologie;
– Care pun accent pe educație și studiu, nu pe educație fizică (sunt țări care nici măcar nu au sportul în curriculă, iar copiii se concentrează pe materiile de studiu care contează, făcând sport dacă își doresc în cluburi private și nefiind deloc obezi precum elevii americani, care pun un accent atât de mare pe sport la școală);
– Care nu pun accent pe completare de fișe și pe făcut teme acasă;
– Care își încurajează elevii să învețe, fără țipete, pedepse, competiție, etichete și eternul shaming. Și, mai ales, care au părinți ce nu intervin peste profesori și elevi, părinți care îi respectă pe profesori și îi lasă să își facă treaba, fără să aibă așteptări inumane. Părinți care au încredere în copiii lor.

Evident, un rol important aici îl au și părinții și modul lor de parenting. Se pare că formula cea mai bună a copiilor deștepți sunt părinții autoritativi: calzi, sensibili, apropiați de copii, care le dau copiilor libertate de a explora, de a greși și de a alege singuri, stabilind totodată cu aceștia limite clare și precise. În plus, cele mai bune sisteme de învățământ sunt cele în care părinții nu sunt implicați în activitățile școlii, așa cum e la noi cu eternele serbări, târguri, ședințe, întâlniri, workshopuri și câte și mai câte. Și nici grupuri de WhatsApp (știți voi la ce mă refer).

„Nu toți copiii noștri trebuie să fie ingineri sau avocați, dar oare nu ar trebui să știe cu toții cum să gândească?”

[Business] Business Storytelling, Liviana Tane, Editura The Writing Journey, 240 pagini

Acum patru ani o cunoșteam pe Liv. Venise la Iași să țină un workshop de Storytelling. În mai puțin de o lună, eram la ea acasă, în București și stăteam la povești pe balcon, cu vin roșu și înghețată de caramel sărat. Ăăh, cutii de înghețată, da? Așa ți se lipește de suflet femeia asta, precum caramelul din înghețată.

Țin minte că am ieșit într-o zi cu ea la o cafea mare și-o prăjitură cu morcov (știți voi unde-i place ei) și am întrebat-o de ce nu scrie și ea măcar o carte, dacă tot îi învață pe atâția oameni să scrie. S-a codit, cum face ea de fiecare dată, modestă și preferând să stea în umbră. D`oh, nu degeaba adoră să facă ghostwriting. Așa că am făcut un selfie cu ea, l-am postat în social media și am întrebat oamenii dacă sunt și ei de acord că Liv ar trebui să scrie o carte. Nu mai trebuie să vă spun rezultatul, că știu că am cititori inteligenți.

Și iată-ne după patru ani, vorbind despre cea mai recentă carte scrisă de Liv. Pentru că în ăștia patru ani, Liv a făcut mai mult decât să scrie și să publice o carte. Și-a făcut propria editură, și-a lansat o școală de scris, a publicat mai multe cărți, a format cele mai mișto comunități de cititori, iar eu sunt mai mult decât onorată că fac parte din toată nebunia asta de poveste frumoasă, alături de ea și de Cristina.

Dar astăzi vreau să vă vorbesc cu precădere despre cea mai recentă carte scrisă de Liv și publicată la The Writing Journey, pe care am „devorat-o” deja de două ori, ca pe o înghețată de caramel sărat – Business Storytelling, un ghid pentru toți creatorii de conținut și pentru toți managerii care își doresc o afacere care să spună o poveste și să se diferențieze.

Am scris mai multe despre ea aici.

[Business] Cum înveți să scrii ficțiune, Anne Lamott, Editura Paralela 45, 184 pagini

Auzisem de Anne Lammot în listele nesfârșite de citate despre scris, dar nu citisem niciodată vreo carte de la ea. Aveam de ceva vreme cartea asta în casă, dar o tot ocoleam cu mare talent. Nu mă întrebați de ce. Dar uite că i-am dat o șansă în sfârșit.

Am descoperit o tipă haioasă, autentică, sensibilă, care nu zice deloc rău ce zice cu privire la scris. Anne a fost crescută într-o familie în care scrisul și cititul erau mai importante decât respiratul în sine. A scris și a publicat de-a lungul anilor mai multe cărți, iar de ceva vreme predă un curs de scriere studenților. Și chiar include în carte răspunsurile la multele întrebări pe care le primește de la studenți la curs. Evident, așa cum era de așteptat, majoritatea întrebărilor sunt despre cum să publice, pe când răspunsurile ei, absolut firești și aducătoare cu picioarele pe Pământ, sunt despre cum înveți să te documentezi, să structurezi, să scrii și să rescrii. Cum construiești personaje, decoruri, dialoguri, cum descrii o acțiune veridică, cum scrii ca de la om la om.

Deci da, cred că ar trebui să îi dați și voi o șansă.

„De foarte mică, am simțit mereu că este ceva nobil și misterios în arta scrisului, în oamenii care pot să o facă bine, care pot crea o lume, ca și cum ar fi niște Demiurgi ori vrăjitori. Toată viața am crezut că există ceva magic în acei oameni care reușesc să intre în mintea altora, pe sub pielea altora, care îi pot scoate pe cei ca mine din carapacea lor, ca apoi să îi readucă acolo, mereu mai aproape de propria lor ființă. Și știți ceva? Încă mai cred.”

„Scrisul e o formă de împlinire, o cale prin care poți crește atunci când te simți gol pe dinăuntru, lăsând imaginile, ideile și aromele să se scurgă prin tine precum apa – în aceeași măsură în care scrisul este și o cale de a face față golului lăuntric.”

[Literatură universală] Povestea slujitoarei, Margaret Atwood, Editura Art, 402 pagini

Am cumpărat cartea asta în 2018, de la Târgul de Carte de la Romexpo. Era în mare vogă pe atunci la noi. În general, nu mă atrag deloc cărțile mult prea populare. Dar uite că atunci am cumpărat-o. Doar că n-am citit-o. Am tot mutat-o de pe un raft pe altul și i-am așteptat cuminte rândul. Am citit-o acum, după 3 ani de când am cumpărat-o și după 35 ani de când a fost publicată prima dată. Iar impresiile sunt încă un mix de confuzie.

Am tras din greu de primele 100 pagini, după care m-a prins și a început să îmi placă. Apoi am avut din nou momente în care nu mi-a plăcut, după care am citit pe nerăsuflate finalul. Cert este că e o carte care nu te poate lăsa indiferent. Și din punct de vedere al conceptului, și din punct de vedere al scriituri. Și parcă nu degeaba am citit-o acum, în plină pandemie, când conștientizezi pe zi ce trece cât de tare se poate schimba viața unor oameni, a unei societăți.

„Pentru cele care vin după voi va fi mai ușor. Își vor face datoria din toată inima. N-a mai spus: Pentru că nu vor avea amintiri despre timpurile când era altfel. A zis: Pentru că nu-și vor dori lucruri pe care nu le pot avea.”

[Literatură universală] Hamnet, Maggie O`Farrell, Editura Trei, 402 pagini

Vreau neapărat să vă povestesc despre această carte inspirată din viața lui William Shakespeare. Bine, O`Farrell a scris până la urmă o ficțiune plecând de la câteva detalii reale. Iar rezultatul este unul extrem de reușit. O carte impresionantă, la care am plâns cu suspine. O carte care va sfâșia inima oricărui părinte și în care se va regăsi orice om care și-a pierdut în viața asta un copil, indiferent de vârstă. O carte care te va face să îți strângi și mai tare copilul la piept și să fii recunoscătoare că este și că e bine. O carte care te va prinde în mrejele ei de la prima pagină și care te va purta captiv până la final, experimentând emoție după emoție.

Nici nu cred că are rost să vă spun eu mai multe despre romanul ăsta. Cel mai bine e să citiți voi singuri cartea asta și să trăiți pe pielea voastră experiența „Hamnet”. Vă las doar câteva fragmente din ea:

„Cine descrie moartea ca o „trecere lină dincolo” sau ca „liniștită”, nu a fost niciodată martor la ea. Moartea este violentă, moartea este o luptă. Corpul se agață de viață, ca iedera de un zid, și nu îi dă drumul așa de ușor, nu va slăbi strânsoarea fără luptă.”

„Cum poate cineva vreodată să închidă ochii propriului copil? Cum e cu putință să găsești doi bănuți și să-i așezi acolo, în scobiturile ochilor, ca să țină pleoapele plecate? Cum poate cineva să facă asta? Nu e drept. Nu poate fi.”

„Și Agnes simte că poate suporta orice, mai puțin durerea copilului ei. Poate suporta separarea, boala, loviturile, nașterea, lipsurile, foamea, nedreptatea, izolarea, dar nu asta: copilul ei, uitându-se la geamănul lui mort. Copilul ei, doborât de durere. Pentru prima dată, îi dau lacrimile. Îi umplu ochii dintr-o dată, îi încețoșează vederea, năvălind șuvoi pentru a-i curge pe față, pe gât, udându-i șorțul, strecurându-i-se între haine și piele. Par să vină nu numai din ochii ei, ci din fiecare por al corpului. Întreaga ei ființă jelește și tânjește după fiul ei, fiicele ei, soțul ei absent, ei toți, când răspunde:
-Nu, iubirea mea, nu se mai întoarce niciodată.”

[Cultură generală] La Belle Epoque, Mary McAuliffe, Editura Corint, 496 pagini

La final de martie, călătorim un pic până în Parisul anilor 1900 și ne dăm întâlnire cu personalitățile vremii, artiști, scriitori, inventatori, oameni de afaceri și oameni de știință: Pablo Picasso, Gertrude Stein, Henri Matisse, Igor Stravinski, Claude Debussy, Maurice Ravel, Marcel Proust, Marie Curie, Jean Cocteau, Auguste Rodin, Isadora Duncan, Louis Renault, Andre Citroen, Paul Poiret, Francois Coty, Andre Michelin, Isaac Singer, Georges Melies, Auguste Escoffier și mulți-mulți alții. 

Mary McAuliffe face o incursiune în viețile acestor personalități și ni-i prezintă atât din prisma meseriei lor, cât și prin latura lor umană. Le aflăm greutățile, zbuciumul, bucuriile, succesul și pășim alături de ei în viața lor personală și profesională. Vedem cum au luat naștere unele dintre cele mai cunoscute invenții: mașina de cusut, automobilele, compania cinematografică, restaurantul așa cum îl știm astăzi sau multe din planurile urbanistice eficiente. „La Belle Epoque” cu părțile ei frumoase și mai puțin frumoase.

Ne vedem în aprilie cu alte și alte titluri. Și nu uitați: Reading is cool.