Când am descoperit-o pe Parinoush Saniee, în 2013, mi s-a părut o adevărată revelație. Romanul ei de atunci, Cel care mă așteaptă, a fost cea mai vândută carte a tuturor timpurilor în Iran, a devenit imediat bestseller internațional și a rămas una dintre cărțile mele de suflet.

Parinoush Saniee m-a surprins plăcut și în 2014, când i-am citit a doua carte, Tatăl celuilalt copil. Cum ziceam și atunci, e genul acela de carte pe care nu o poți lăsa din mână până nu o termini, iar când o închizi, o mai ții puțin la piept, pentru că îți devine atât de dragă și n-ai cum să nu te regăsești în ea.

Am așteptat mult până să apară la noi un al treilea roman semnat Parinoush Saniee și, iată, în final îl avem. Se numește Cei rămași și cei plecați și a fost publicat tot la Editura Polirom. Începutul a fost mai timid, dar odată ce am intrat în poveste și m-am transpus cu totul în ea, mi-a devenit dragă și această carte.

Romanul spune povestea lui Dokhi, o tânără crescută de mama tatălui său, după ce și-a pierdut ambii părinți. Dokhi petrece mai tot timpul cu bunica sa, iar acum pleacă cu aceasta într-o călătorie menită să reunească familia după 30 de ani. Bunica lui Dokhi a avut 6 copii: Mohammad, stabilit în Statele Unite ale Americii, văduv și cu un fiu de care nu este foarte apropiat; Mahnaz, stabilită în Franța, văduvă și ea, mamă a doi copii; Mohsen, cel care a rămas alături de ea, regretând tot timpul că nu a plecat din Iran; Habib, tatăl lui Dokhi, ucis de o grupare politică; Maryam, fiica rămasă în Iran, căsătorită cu un iranian tradiționalist; Mehdi, stabilit în Suedia, divorțat și extrem de nefericit.

Se întâlnesc toți, frați, surori, nepoți, verișori, unii dintre ei pentru prima dată. Petrec împreună zece zile într-o casă închiriată, la malul mării, sperând să reia legăturile și să își întărească relațiile de familie. Însă diferențele majore de vârstă, de cultură, de educație își spun cuvântul și, inevitabil, apar certurile, jignirile și tensiunea. Fiecare crede că suferința lui a fost cea mai mare și îi judecă pe ceilalți, neștiindu-le povestea și doar presupunând cum le-a fost lor. Adică exact așa cum facem și noi în fiecare azi: presupunem și judecăm, fără să știm care e povestea de viață a celuilalt și aruncând în el cu tot felul de cuvinte jignitoare, doar pentru că e altfel decât noi.

Într-un final, fiecare ajunge să își spună povestea, dezvăluind lucruri pe care ceilalți nu și le-ar fi putut imagina. Înțeleg că au trecut toți prin momente dificile, regretă că nu au ținut legătura în tot acest timp și, mai ales, că au presupus fără să comunice. Își dau seama cât de importantă e familia, sprijinul necondiționat, empatia, înțelegerea, iertarea și iubirea. Iar după cele 10 zile petrecute împreună, lucrurile se schimbă complet, iar ei reușesc să se regăsească, atât ca familie, cât și ca sine.

Și viața lui Dokhi se schimbă complet după aceste 10 zile, pentru că la finalul călătoriei, ea află adevărul despre moartea părinților ei și înțelege cauza și însemnătatea coșmarurilor pe care le are de atunci și care o lasă fără aer, în toiul nopții. Evident, nu îți spun eu aici, ci te las să descoperi tu, alături de povestea fiecărui personaj din carte. Sunt sigură că te vei regăsi în unele dintre ele, că vei vedea cunoscuți sau membri ai familiei tale în personajele din carte și, sper eu, vei învăța câte ceva despre relațiile din familie și, mai ales, despre comunicare.

Am văzut că romanul e la reducere pe Libris și pe Elefant, așa că îți dau și pont de lectură bună, și pont de preț bun!