Dau click pe calendarul de pe laptop și încerc să îmi dau seama când am ieșit ultima oară din casă. Renunț când îmi dau seama că pot să socotesc deja în săptămâni și îmi zic că mai bine o las așa. Nu mai număr zilele care au trecut, dar nici nu le număr pe cele care au mai rămas. Nu de alta, dar pur și simplu nu știu care e ziua aceea când ni se va spune „Ok, acum sunteți în siguranță! De azi, puteți ieși din casă!”.

Mă gândesc la momentul acela și mă întreb dacă chiar voi ieși imediat. Sau dacă voi mai aștepta câteva zile, doar să mă asigur că totul e în regulă. Iar când voi ieși… ce voi face? Voi păși temătoare, uitându-mă în stânga și-n dreapta? Unde mă voi duce inițial? Ce voi face prima dată când voi ieși din casă după toată perioada asta de izolare și distanțare socială?

Pentru că e clar că îmi e dor de atât de multe lucruri… Mi-e dor să îi văd pe ai mei și să îi îmbrățișez; mi-e dor să mă plimb pe stradă, să simt soarele, să aud păsările și să privesc cerul; mi-e dor să merg desculță prin iarbă și să mă tăvălesc pe afară cu Rebeca; mi-e atât de dor de teatru, de ateneu, de operă, de filarmonică, de concerte, de acel sentiment unic pe care îl trăiești doar într-o sală de spectacole; mi-e dor să îmi văd prietenii, să îi îmbrățișez și să râdem ca înainte; mi-e dor de restaurantele, barurile și cafenelele în care mergeam în mod obișnuit; mi-e dor să descopăr noi locuri; mi-e dor de discuțiile bune la o cafea sau la un pahar cu vin; mi-e dor de forfota orașului; mi-e dor să organizez evenimente; mi-e dor de plimbările în pădure, de drumețiile la munte, de aerul curat din natură, de briza mării, de momentele acelea de citit goală pe Plaja de Carte și de cele în care stăteam pe nisip și priveam marea, cerul, viața; mi-e dor de mersul pe jos prin tot orașul; mi-e dor de orele de la sală sau de mișcarea de pe stadion; mi-e dor să-mi cumpăr flori și să îmi umplu casa cu mirosul lor; mi-e dor să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți pe stradă și să povestim; mi-e dor să mă văd cu oamenii din comunitate și să punem la cale noi proiecte; mi-e dor să dau mâna cu cineva, fără să mă gândesc la viruși; mi-e dor să stau la o înghețată cu Rebeca în oraș; mi-e dor de un masaj; mi-e dor să îmbrățișez un copac; mi-e dor să merg la călărie cu Rebeca; mi-e dor să țin în brațe pe cineva; mi-e dor să mă spele cineva pe cap; mi-e dor de timpul petrecut la salon; mi-e dor să beau un pahar cu vin în tihnă; mi-e dor să rătăcesc printre rafturile din librării, să simt mirosul cărților și să cumpăr alte și alte cărți; mi-e dor de pachetele care veneau în fiecare zi; mi-e dor de plimbările din timpul nopții, când mă întorceam pe jos acasă după vreun spectacol; mi-e dor de fiecare clădire și fiecare colțișor din Iași; mi-e dor să plec într-o călătorie oricând am chef; mi-e dor de banii pe care îi câștigam înainte de criză; mi-e dor de momentele când mă contactau oamenii care voiau să lucrăm împreună și începeau cu „Știu că ești ocupată, dar încerc și eu”; mi-e dor să mă plimb prin oraș cu muzica în urechi; mi-e dor să stau pe o bancă în parc și să citesc sau să privesc natura; mi-e dor să surprind într-o fotografie ceva care îmi face cu ochiul; mi-e dor de mirosul acela de cafea; mi-e dor să stau pe o terasă, cu o cafea sau un pahar cu vin și să scriu de mână, cu stiloul; mi-e dor de atât de multe lucruri…

Nu știu ce voi face prima dată când voi ieși din casă după perioada de izolare. Dar tot ce știu este că nimic nu va mai fi la fel. Nu doar pentru că economia va fi la pământ o bună perioadă de vreme, dar și pentru că, sper eu, ieșim din toată povestea asta cu niște binemeritate lecții de viață!