“A avea un copil e ca si cum ti-ai face un tatuaj pe frunte” … asta spunea sora lui Elizabeth Gilbert, mama a doi copii. Te cam sperie gandul asta, nu? E un subiect destul de sensibil, la care m-am gandit serios in ultima perioada. Nu, nu m-am gandit sa am eu proprii copii, ci efectiv la acest fenomen de a da nastere si de a fi parinte, in general. Vad in jurul meu la tot pasul parinti si ma uit atenta la felul in care acestia isi cresc si isi educa progeniturile. Si imi dau seama ca nu oricine este facut pentru asa ceva. Clar, nu am cum sa judec modul in care un parinte isi creste copilul, insa pot spune cu tarie ca a fi parinte este o meserie grea, care nu poate fi practicata chiar de oricine. Am vazut in Grecia oameni care isi duceau in carut copiii de 4-5 ani care eventual mai aveau si un biberon in gura si am ramas masca. Mi-am adus aminte de copiii care se jucau in parcul din Sectorul 2, care erau supravegheati incontinuu de parinti si nu li se permitea absolut nimic, iar cand acestia cadeau sor pe nisip incepea un planset monstruos. Ca sa nu mai zic ca erau albi la fata si anemici. Azi cat am asteptat la o coada am vazut o femeie care ii spunea incontinuu fetitei sale de vreo 6 ani: „Nu te apropia de balustrada ca o sa cazi si faci buba”, „Nu te duce acolo”, „Nu te mai fatai”, „Fii cuminte”. Ca sa nu mai zic de vecina de la blocul din fata care nu stiu ce ii face copilului aluia dar tipa si plange mai tot timpul, insotit de tipetele femeii: „Mai taci odata” sau „Taci dracului din gura” sau „Taaaaaaaci”. Daca tot iti faci un tatuaj pe frunte, ai grija cum il faci si mai ales cum ai grija de el.