Pentru că Publica a fost prima editură cu care am colaborat în urmă cu mai bine de 10 ani și pentru că preferatele mele sunt biografiile, am decretat mai ca fiind #LunaBiografiilorPublica. Opt biografii una și una mi-au încântat sufletul și mi-au îmbogățit cunoștințele cu o sumedenie de lucruri pe care nu le știam. E minunat să ai ocazia să te duci după cortină și să vezi care e de fapt viața persoanelor publice și, mai ales, care e povestea din spatele succesului lor. 

#LunaBiografiilorPublica a însemnat 8 povești cu actori, muzicieni și sportivi celebri, de la care am învățat încă o dată cât de importante sunt munca, perseverența și atitudinea corectă. Niciunuia dintre oamenii de mai jos nu i-a plăcut școala și nu s-a încadrat în sistemul clasic de învățământ, în schimb a muncit fiecare din plin pentru visul lui și s-au ținut de ceea ce aveau de făcut. Toți au trecut prin momente grele și au vrut poate, la un moment dat, să renunțe, crezând că nu sunt suficienți de buni. Dar până la urmă și-au găsit forța să continue și nu s-au lăsat înfrânți.

N-aș putea să spun că am avut vreuna care e pe primul loc sau una care să nu-mi fi plăcut. Le-am savurat pe toate în mod egal și m-am bucurat de ce a avut fiecare să-mi ofere. Lucru ce vă recomand și vouă să faceți, mai ales că în colecția Victoria Books de la Publica sunt mult mai multe biografii pe care vi le recomand și care sunt pregătite să vă inspire. 

Până ce vă comandați voi biografiile preferate, hai să vă povestesc despre cele 8 biografii de la Publica citite luna asta. 

8 biografii Publica din luna mai

O viață în roluri, Bryan Cranston, 352 pagini

Bryan Cranston mi se pare unul dintre cei mai amuzanți actori de la Hollywood. Și pe cât de amuzant, pe atât de talentat și cu picioarele pe pământ. Așa că mi-a făcut o reală plăcere să încep #LunaBiografiilorPublica cu el și cartea sa autobiografică „O viață în roluri”. Pentru că e genul de om căruia, atunci când îți povestește viața lui, îi spui inevitabil „Tu trebuie să scrii o carte”.

Cranston trebuia să fie polițist. Asta după ce a avut un număr impresionant de joburi și de aventuri profesionale. La un moment dat, la școala de poliție i s-a spus că mai avea nevoie de un opțional pentru credite. A ales arta dramatică. Tatăl său cochetase cu actoria și îi plăcea și lui, așa că a ales-o imediat. 

A decis cu adevărat că va fi actor când a fost izolat timp de 7 zile din cauza unei ploi puternice. A citit atunci Ibsen pe nerăsuflate, fără să-și dea seama de trecerea orelor. Ceea ce și-a dat seama în schimb era că voia să devină actor. Și atunci ploaia s-a oprit și a ieșit soarele.

A început cu roluri foarte mici și a avut apariții în mai multe filme cunoscute, printre care Seinfeld și Dosarele X. Dar celebritatea a cunoscut-o de abia în jurul vârstei de 50 ani, când a primit rolul lui Walter White, personajul principal din Breaking Bad. Apoi totul s-a schimbat. Atât de tare, încât și-a creat un sistem de evaluare a zecilor de propuneri de a juca în filme care nu conteneau să vină. Era un sistem bazat pe un punctaj dat pentru poveste, scenariu, rol, regizor, distribuție. Un sistem care continuă și azi. 

„Am fost actor aproape toată viața mea de adult și, dintr-odată, când aveam mai mult de 50 de ani, eram vedetă. Niciodată nu-mi dorisem așa ceva. Eu voiam doar să joc, voiam să lucrez. Un actor e complet diferit de o celebritate.”

Biografia asta, cu toate năzbâtiile pe care le-a făcut Cranston în copilărie, adolescență și tinerețe, mi-a adus aminte de personajul lui Salinger. Dar am apreciat și autenticitatea aparte, emoțiile nesfârșite și lecțiile de viață de la maturitate. Și am râs mult. Ceea ce veți face și voi. De la început, până la final. Pentru că domnul Cranston are și un stil perfect de povestitor savuros. 

Iată ce mai spune Bryan Cranston în cartea sa:

„În acel moment am compus un crez care avea să mă ghideze pentru tot restul vieții: voi încerca să fac ceea ce-mi place, cu speranța că voi ajunge să mă pricep la acel lucru, în loc să fac un lucru la care mă pricep, însă care nu-mi place.”

„Mi-am dat seama că viața este scurtă și că trebuie să trăiesc în prezența unor oameni care mă ajută să evoluez.”

„Orice actor, scriitor sau artist de succes îți va spune că norocul este un factor crucial. Însă poți să ai noroc doar dacă ești pregătit pentru așa ceva. Scriitorii scriu. Actorii joacă. Dacă nu îți folosești constant talentele într-un domeniu, nimeni nu te va opri pe stradă ca să-ți propună un job”.

„Nu o să mai spun niciodată: Nu pot să fac așa ceva. Asta mi-am promis. Niciodată.”

„Puneți-vă casa în ordine. Relațiile, sănătatea, viața personală: toate astea formează fundația unei cariere. Dacă totul este OK acasă, doar așa n-o vei lua razna pe plan profesional.”

„Ca actor, trebuie să fii în stare să înduri repetiția fără a pierde din emoții sau din intensitate. […] Asta este treaba ta: să transcenzi ecranul, să comunici, să-ți emoționezi publicul, indiferent ce probleme întâmpini.”

De la zero, Jimi Hendrix, 256 pagini

Hai să vă povestesc despre Jimi Hendrix, unul dintre stângacii mei preferați. De fapt, este pe locul 3, după fiică-mea, evident și după Charlie Chaplin. Iar cartea aste e ca o poartă care te lasă să intri în mintea lui și să descoperi ce gândea și ce simțea „cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor” și acest „Paganini al chitarei”.

„De la zero” este o îmbinare reușită de fragmente autobiografice, de interviuri, de scrisori și de versuri. Este povestea lui Jimi și a modului în care vedea el lumea, muzica și succesul. Este viața lui, de când s-a născut și culminând cu cei patru ani de glorie muzicală, înainte să moară la doar 27 ani. 

Încă de mic, Jimi nu s-a înțeles niciodată cu școala. Și e greu să îți imaginezi pe cineva ca Jimi Hendrix într-un sistem clasic de învățământ. Citea foarte mult, picta oricând prindea ocazia și scria încontinuu, pe orice putea, de la șervețele până la pachete de țigări. Asculta muzică clasică și blues și era extrem de selectiv în privința muzicii sau a muzicienilor cu care cânta, la fel cum era și extrem de critic la adresa cântăreților comerciali.

„Am stat și l-am ascultat pe Engelbert Humperdinck într-o seară. Chiar are o voce foarte bună. E impecabilă. Poate, dacă nu ai cine știe ce imaginație, trebuie să arăți bine și să ai o voce impecabilă.”

A cunoscut succesul internațional odată cu lansarea în Marea Britanie, dar nu i-a plăcut ideea de succes și mai ales ce face succesul dintr-un muzician. Era de părere că munca lui suferea din cauza succesului și că era epuizat fizic și mental din cauza industriei muzicale care trăgea de el.

Cu părul lui vâlvoi cu care spunea că se conectează peste tot prin vibrații, Jimi era un visător. Stătea ore întregi și visa cu ochii deschiși, lăsând muzica și versurile să vină la el și să le aștearnă pe hârtie. Spunea despre el că este o fire mai închisă în el, mai liniștită, care nu prea vorbește, pentru că tot ce are de spus spune cu chitara lui.

„Vreau să sun doar ca Jimi Hendrix. Dar trebuie să îți scrii propriile cântece ca să obții un sunet personal. […] Singurul mod în care pot să mă exprim cu totul este prin cântece. […] Ce vreau eu e ca oamenii să asculte muzica și cuvintele ca pe un tot. Poți să faci sunetul să vorbească. Trebuie să existe o alipire deplină între cuvinte și muzică.”

„Sunt cântece de liniște sufletească. Sunt pur și simplu relaxante, ca niște umbre de meditație. Atâta vreme cât poți să-ți aduni mintea în timp ce le asculți, te prind. Imaginația este cheia versurilor mele și restul e îmbrăcat într-un pic de science-fiction. Îmi place să descriu multe scene mitice, ca istoria războaielor de pe Neptun și motivul pentru care Saturn are inele. Poți să-ți scrii propria mitologie.”

Era foarte mândru de prima lui formație, Experience, cu care a creat, alături de Mitch Mitchell și Noel Redding, mixul perfect de rock, blues și jazz.

„Folosim aceleași lucruri pe care le-ar folosi oricine, dar o facem cu imaginație și bun-simț.”

„Nu mi-e rușine să spun că nu știu să scriu cântece vesele. Nu mă simt foarte vesel când încep să scriu. […] Pe scenă uit totul. Chiar și durerea.”

„Sub nicio formă nu aș spune despre muzica mea că e psihedelică. […] E un amestec de rock, blues și jazz, o muzică în dezvoltare, care abia acum se naște, o muzică a viitorului. Dacă trebuie să aibă o etichetă, mi-ar plăcea să se numească Simțire liberă. E un amestec de rock, razna, blues și delir muzical.” 

„Bluesul e coloana mea vertebrală.”

Să știți că e o biografie atât de căutată, încât la Publica e stoc epuizat. Inclusiv pe Libris și Elefant. Partea bună, în schimb, este că am găsit-o online la mega-reducere pe site-ul Cărturești.

Woody Allen în dialog cu Stig Björkman, 439 pagini

Vreau să vă povestesc despre o carte cu unul dintre „decembriștii” mei preferați – Woody Allen: scriitor, scenarist, regizor, actor, comediant, muzician. Actorul și criticul de film suedez Stig Björkman a adunat în cartea asta discuțiile savuroase pe care le-a purtat cu Woody de-a lungul anilor și uite așa a ieșit, conform Hollywood Reporter și nu numai, „cea mai bună carte publicată vreodată despre filmele lui Woody Allen”. 

Când era mic, Woody a avut un mare avantaj: părinților lui nu prea le păsa cum își petrece el timpul liber. Așa că, în timp ce alți părinți nu își lăsau copiii la cinema, pe motiv că îi dor ochii, că nu e potrivit pentru ei, că trebuie să stea afară la aer și tot așa, Woody își petrecea timpul în cinematografele din cartier și vedea film după film, cheltuindu-și toți banii pe vizionarea de filme. 

Fusese prima dată într-un cinema la vârsta de 5 ani, când l-au dus părinții. A fost fascinat pe loc și de atunci nu a mai ratat nimic în materie de film. Fugea de la școală, unde nu îi plăcea deloc și de unde a fost dat afară la un moment dat și se ducea la filme. Îi plăcea de Charlie Chaplin (my love), de frații Marx, de Fred Astaire, de filmele lui Ingmar Bergman și Buster Keaton. Dar nu s-a gândit pe atunci că ar putea face și el asta. El voia să devină scriitor, cu precădere dramaturg. 

„Știam să inventez povești bune încă înainte de a învăța să citesc. Întotdeauna am spus că am învățat să scriu înainte să învăț să citesc. […] Mă simt ca Picasso, care atunci când vedea un spațiu liber, trebuia să-l umple.”

Dar înainte să se apuce de scris scenarii de film, făcea stand-up comedy și era actor de cabaret. Cum a ajuns acolo?

„Eu eram scriitor. Nu mă interesa să fiu actor. Dar când l-am văzut pe Mort Sahl, m-a inspirat. Mi-am dat seama că nu trebuie să fii unul dintre acei actori standard de comedie. Poți să faci lucrurile mai autentice.”

În timp ce își scria materialele pentru rolurile din cabaret și stand-up, cineva de acolo i-a spus că ar putea să scrie și scenarii de filme, dacă tot face asta, așa că a încercat. Așa a luat naștere filmul „What`s new, pussycat?”. Însă regizorii nu au pus în scenă ideile lui Woody așa cum ar fi vrut el, motiv pentru care și-a jurat atunci că nu va mai scrie un alt scenariu de film decât dacă el va fi regizorul. Și iată că până la cei aproape 86 ani ai săi, Woody a creat circa 50 de filme. Inclusiv unul dintre filmele mele de suflet, „Midnigth in Paris”.

Woody Allen nu este deloc un tip comercial. De fapt, chiar fuge de comercial și de expunere. Poate și de aceea filmele sale sunt mult mai apreciate în Europa, decât în America, unde filmele sunt pline de clișee și de comercial. Nu e genul care să participe la evenimente simandicoase, ci preferă să ducă o viață simplă, alături de familie. Scrie în fiecare zi la mașina lui veche de scris pe care o are de la 16 ani, face mișcare zilnic, e foarte selectiv cu privire la cărțile pe care le citește, petrece timp cu familia, cântă în fiecare luni într-o trupă de jazz și e setat pe echilibru în viață.

„Fac atâtea filme, încât nu-mi mai pasă de succesele și eșecurile individuale […] Importantă e munca. Nu eventualul succes sau eșec, banii sau reacția criticilor. Important e ca munca ta să fie parte a vieții de zi cu zi și să poți trăi decent. Poți, ca în cazul meu, să faci și celelalte lucruri care îți plac în același timp. Când lucrezi zi de zi și ai timp și de alte lucruri, te bucuri de o viață frumoasă, integrată.”

„Oamenii adevărați vor ca viața lor să fie ficțiune, iar cei fictivi vor ca viața lor să fie reală […] Evident că nu poți alege ficțiunea, pentru că te poate duce la nebunie, deci trebuie să alegi realitatea. Și când alegi realitatea, suferi.”

„Pentru mine, educația nu înseamnă neapărat programa academică. Sunt și alte lucruri de învățat. Și unul dintre acestea e educația culturală, cultura cinematografică.”

„Sunt sută la sută în favoarea utilizării complet libere a oricărui limbaj. Pentru mine definițiile de tipul limbaj „murdar” sau „vulgar” nu înseamnă nimic. Există oameni care folosesc bine limbajul și oameni care nu o fac.”

„Lumea exterioară e doar o funcție a stării interioare a cuiva.”

„Dacă te ții de treabă, dacă încerci să muncești bine și nu ești distras de la lucru nici de durere, nici de plăcere, nici de recenzii, nici de tentații, totul merge de la sine.”

„Desparte-te de lume și muncește. Mereu am avut o mentalitate de struț. Are dezavantajele ei, dar are și lucruri care compensează. Și această atitudine este bună, mai ales dacă ești scriitor. Îmi place să fiu singur. Îmi place să lucrez singur.”

„Scrisul e o plăcere totală pentru mine. Îl ador. Este o activitate intelectuală senzorială, plăcută, care mă face să mă simt bine. Să mă gândesc la ea, să o planific, să o schițez, e istovitor. Asta e greu.” 

Mi-a plăcut ritmul alert al cărții, specific lui Woody, dar și îmbinarea asta între informațiile tehnice despre filme (de la care am învățat multe) și poveștile din spatele fiecărui film, actor sau moment din viața lui Woody Allen.

Allez, allez, allez, Simon Hughes, 392 pagini

Ce-i drept, mi-a plăcut întotdeauna mai mult de echipa lui Alex Ferguson, Manchester United. Doar că întâmplarea face că în 2019 am fost în Liverpool, pe Anfield Road și trebuie să recunosc că m-a cam impresionat tot ce am văzut și am simțit pe stadionul ăla. Nu doar că ți se ridica părul pe tine de emoție și determinare și credeai că poți muta munții din loc, dar simțeai că poți să iei munții ăia într-o mână și să-i arunci mai încolo. Nu-i de mirare că m-am întors acasă atât cu o afinitate pentru FC Liverpool, cât și cu o mulțime de suvenire de acolo. Evident, obiectul meu preferat de atunci (pe lângă cana cu FC Liverpool pe care scrie No. 1 Mom) este placa pe care am agățat-o lângă ușa de la intrare, la care mă uit tot timpul pentru motivație. Pe ea sunt scrise cuvintele care formează imnul FC Liverpool, dar și cuvintele care, culmea, mi-au fost mantră ani întregi de zile: „You`ll never walk alone”.

Așa că atunci când am văzut cartea asta la Publica, am zis că trebuie să o citesc. „Allez Allez Allez” e scrisă de jurnalistul și scriitorul Simon Hughes și spune povestea din interior a echipei FC Liverpool, care în 2019 a devenit campioana Europei. Și e mai mult decât o carte despre fotbal. E o carte despre istorie, economie, politică, comunicare, turism, psihologie, e o carte despre înfrângeri și succes, despre muncă și motivație, despre oameni și umanitate. 

Hughes atinge toate momentele-cheie ale FC Liverpool de-a lungul vremii și vorbește despre fiecare investitor, director, scouter, antrenor, jucător și membru al echipei care a contat în poveste. Vorbește inclusiv despre rivalele Manchester United sau Chelsea, despre interdicțiile jucătorilor și despre vânătoarea de fotbaliști a scouterilor inclusiv de la vârsta de 6 ani. Și mai presus de orice, vorbește despre pasiune, motivație și putere. Despre povestea de viață a jucătorilor și despre determinarea lor pentru succes.

Vă las mai jos câteva dintre citatele din carte, numai bune pentru o binemeritată doză de inspirație și motivație:

„Tu ai reușit, Divock. Trebuia mai întâi să crezi în tine. Apoi ne-am ajutat unii pe ceilalți.” – Klopp către Origi

„Fotbalul nu este o meserie pentru el, el este un joc. Râde pe teren. Pentru mine, aceștia sunt cei mai buni jucători, cei care par să se distreze.” – Zbinden despre Salah

„Fiecare sportiv are rolul său umanitar în societate. Nu trăiește doar pentru el însuși, ci și pentru ceilalți.” – Mohamed Aboutrika

„Dacă nu ești dispus să-ți sufleci mânecile și să lupți, atunci nu vei ajunge departe. Când ești în acea luptă, înveți lucruri despre tine însuți.Trebuie să fii puternic mental. Trebuie să nu spui niciodată niciodată.” – Keith Bertschin

„Să spui ce crezi și să ai păreri contrare la Liverpool nu este doar permis. Este obligatoriu.” – Mike Gordon

„Orice jucător are nevoie de o sută de meciuri la prima echipă până când să iasă în evidență. În acea perioadă pot să comită greșeli, să învețe și apoi să se dezvolte.” – Alex Inglethorpe

„Nu vreau să spun că suntem mai buni decât alții. Dar suntem mai mândri și niciodată nu-i vom lăsa pe alții să ne calce în picioare. Ne așteptăm la tot ce e mai bun și cerem tot ce e mai bun. Nu suntem intimidați de alții. Iar asta se vede în trufia noastră.” – Jamie Carragher

„Mai presus de toate, vreau să fiu ținut minte ca un om care a fost altruist, care s-a luptat și s-a necăjit pentru ca alții să poată împărți gloria și care a construit o familie de oameni care să poată ține capul sus și să spună <>.” – Bill Shankly

„Cred că în viață contează bunul-simț. Mereu am fost interesat de oameni. Nu sunt băgăcios, sunt interesat de oameni. Sunt un bun ascultător și îmi place să aud poveștile oamenilor.” – Jürgen Klopp

„Dacă nu trăiești fiecare minut al vieții să te menții într-o stare fizică potrivită și nu te gândești în permanență la joc, atunci nu ai cum să fii implicat cu adevărat în meci. Ești un impostor.” – Bill Shankly

„Astăzi le-am demonstrat unora că s-au înșelat. Am demonstrat că, dacă nu renunți niciodată și continui să încerci, poți face lucruri speciale.” – Jordan Henderson 

„Este doar durere. Voi fi pregătit pentru meci – este doar durere.” – Andy Robertson, accidentat

„Cred că putem face mai mult. Cred că acesta e doar începutul.” – Jürgen Klopp

Eric Clapton. Copilul nimănui, Paul Scott, 344 pagini

Hai să începem cu o piesă. Mai exact cu Layla, melodia aia care mă topește pe mine de fiecare dată când o aud, pentru că simt cum sufletul lui Clapton urlă de durere și de dorință cu toată ființa lui. Evident, nu vorbim de varianta originală, scrisă de Clapton în 1971 și inspirată dintr-o poveste de dragoste persană, ci de varianta unplugged din 1991, pentru care Clapton a câștigat și un Grammy în 1993. A compus-o în 1970, când s-a îndrăgostit nebunește de Pattie Boyd, soția prietenului său, George Harrison (din Beatles). Și i-a fost atât de teamă să o cânte el, încât a delegat treaba cu vocea altcuiva. Bine, plus că pe atunci avea impresia că vocea lui nu sună deloc bine și că se pricepe doar la cântat la chitară. Iar în biografia lui veți afla o mulțime de povești din spatele acestei piese și a tuturor celorlalte semnate Eric Clapton.

Nu și-a cunoscut niciodată tatăl, mama lui l-a abandonat de mic, iar când s-a reîntors în viața sa la 9 ani, l-a abandonat din nou la scurt timp. A crescut răsfățat de bunicii săraci, care se chinuiau să-i facă toate mofturile, ca să uite de durerea abandonului. S-a transformat într-un băiat răutăcios, care făcea doar probleme și care nu era îndrăgit de nimeni. Fugea de la școală și mergea în magazinele de muzică. Nu se înțelegea cu nimeni, în schimb s-a simțit complet înțeles în muzică, atunci când a început să asculte unele albume de blues și a descoperit ce poate să facă cu o chitară. 

A deprins de-a lungul anilor tot felul de dependențe, de la zahăr și alcool, până la marijuana și heroină. A colecționat toată viața tot ce a putut, culminând cu obiectele de lux, încercând încontinuu să posede ceva și scoțând astfel în evidență nesiguranța pe care o are și mediul din care provine. Nici la capitolul femei nu a stat foarte bine, având o mulțime de relații sexuale, fără implicare emoțională. A tratat femeile foarte urât, răzbunându-se astfel pe mama lui care l-a părăsit. 

Deși fanii îl proclamau „Dumnezeu” și „cel mai mare chitarist în viață”, Clapton s-a luptat ani întregi cu dependența de droguri și cu o viață haotică. Era tot timpul invidios pe ceilalți chitariști mari ai vremii, cum ar fi Jimi Hendrix sau Stevie Ray Vaughan și se afunda în droguri ca să iasă din depresie și să se simtă puternic. A renunțat într-un final mult mai târziu în viață, când a pus piciorul în prag și și-a promis că va petrece mai mult timp cu fiul său născut dintr-o aventură. La scurt timp după asta, băiatul a căzut de la etaj și a murit. Așa a luat naștere piesa „Tears in heaven”.

După câștigarea celor 6 premii Grammy și după moartea fiului său, viața lui Clapton s-a schimbat. A renunțat la alcool și droguri, a înființat un centru de dezintoxicare și s-a implicat activ în combaterea dependențelor. La 54 ani și-a cunoscut și jumătatea, pe Melia McEnery, cea care l-a făcut să uite cu totul de aventurile sale anterioare și care i-a „dăruit” trei fete. 

Biografia lui Clapton e o poveste tristă despre obsesii, invidie și neîncredere. E o carte despre depravare, degradare, dezumanizare. E o carte despre iubire și, mai ales, despre lipsa ei. Și, totodată, e o carte despre speranță, despre muncă și despre efortul continuu de a fi mai bun. Pentru că și acum, la 76 ani, Eric Clapton este de părere că „unul dintre motivele pentru care cred în reîncarnare este acela că încă n-am ajuns la soundul pe care mi-l doresc. Îl aud, uneori, în cap, dar nu reușesc niciodată să-l scot din amplificator.”

Ronnie. Autobiografia lui Ronnie O`Sullivan, Simon Hattenstone, 280 pagini

Înainte să citesc cartea asta nu știam prea multe despre Ronnie O`Sullivan. Știam că este multiplu campion mondial la snooker și că este considerat cel mai de succes jucător din istoria snookerului, dar habar nu aveam de povestea lui și de chinurile din spatele succesului.

Ronnie a avut o copilărie destul de fericită, într-o familie extrem de unită. Doar că părinții lui erau plecați și ocupați mai tot timpul cu afacerea familiei, un lanț de sex-shopuri. A început să joace snooker la 7 ani, iar când a văzut cât de talentat este și cât de mult îi place, tatăl său l-a încurajat să continue și să joace în fiecare zi. Îi lăsa bani zilnic pentru snooker, așa că imediat ce termina școala (care nu-i plăcea deloc și la care a și renunțat la un moment dat), se urca într-un taxi și mergea la sala de snooker, unde exersa. 

La 9 ani a câștigat primul turneu, iar la 10 ani a făcut primul break de peste 100. La 14 ani a câștigat primul premiu în bani (500 lire), dar el nu era încântat de bani, ci voia doar cupe. Cât mai multe cupe. Era foarte coleric și înnebunea când nu câștiga, lucru ce i-a stârnit încă de pe atunci o stare depresivă.

La 19 ani a trebuit să se descurce singur și să aibă grijă și de sora lui. Mama lor tocmai fusese închisă pentru evaziune fiscală, iar tatăl lor fusese închis cu un an înainte, pentru crimă. Văzându-și ambii părinți în situația asta, sprijinul lui cel mai mare, Ronnie a clacat, iar depresia s-a instalat comod și a continuat ani întregi. Se simțea rușinat, vulnerabil, trist, neputincios, nesigur, neajutorat. Nu avea deloc încredere în el și simțea că nu este bun de nimic. Nu a ocolit nici el drogurile și alcoolul, orele de terapie și pastilele pentru depresie. Nu a ocolit nici măcar perioada în care s-a îngrășat și a depășit 100 kg, nemaipăsându-i de el sau de snooker. Nu a ocolit nici atitudinea de „băiat rău”, arogant și nervos, deși în interior era doar un băiat speriat, care izbucnea în plâns când rămânea singur.

Dar tot părinții lui au fost cei care nu l-au lăsat, care l-au susținut și care l-au motivat. A slăbit, a schimbat programele de terapie cu unele mai potrivite lui și s-a antrenat în continuare pentru sportul care l-a făcut celebru. În 2001, la 26 ani, a devenit campion mondial la snooker. Astăzi, la aproape 46 ani, este om de afaceri, tată și multiplu campion mondial.

„Nu ai cum să ajungi campion fără această ambiție nemăsurată. Văd mereu jucători dotați cu tot talentul din lume, care însă nu au atitudinea potrivită și de aceea nu reușesc. Viața ne arată permanent că reușita aparține mai degrabă celor cu o atitudine potrivită, chiar dacă au mai puțin talent.”

„Dacă ești depresiv, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să admiți asta, după care să iei măsuri. Acum mă pot scula dimineața și mai ales am puterea de a înfrunta orice greutăți îmi stau în față. Viața e oricum o continuă provocare și ăsta e, de fapt, tot farmecul vieții. Știu însă foarte bine acum că am privit toate aceste lucruri prea multă vreme din unghiul nepotrivit.”

Autobiografia lui Ronnie O`Sullivan, scrisă atât de liber și de sincer împreună cu ghostwriterul Simon Hattenstone, e disponibilă pe site-ul editurii Publica, aici.

Iar dacă nu știi ce e un ghostwriter (wink-wink), uite aici ce și cum.

Inside out. O istorie personală a Pink Floyd, Nick Mason, 366 pagini

S-au întâlnit la cursurile facultății de arhitectură. Au cântat în nenumărate formații studențești până să ajungă la formula de Pink Floyd. Până și numele a fost ales printr-o întâmplare. Se pregăteau să cânte la un concert și purtau pe atunci numele The Tea Set. Problema a fost că mai era acolo o formație cu același nume, așa că au trebuit să găsească rapid o alternativă. Syd a fost cel care a venit (și) cu numele, făcând o combinație între doi giganți ai muzicii blues, Pink Anderson și Floyd Council. Așa a luat naștere atunci Pink Floyd Sound.

Cartea e scrisă de Nick Mason, toboșarul trupei și conține o mulțime de amintiri și detalii specifice din istoria Pink Floyd. Nick vorbește despre cum s-au cunoscut, despre încercările lor continue de a reuși în muzică, despre cum nu s-au dat bătuți niciodată când au fost refuzați pe motiv că erau prea radicali. Erau talentați, erau altceva, dar mulți le spuneau că nu sunt „decenți”. Descoperim prin memoria incredibilă a lui Nick povestea primelor concerte Pink Floyd, a primelor instalații unice de lumini de scenă, a primului contract semnat cu o casă de discuri. 

Nick vorbește mult și despre diferențele majore de opinie dintre ei și, mai ales, dintre dorința lor de a deveni faimoși și fuga continuă a lui Syd de comercial. Nu lipsesc referirile la fenomenul Beatles sau la fenomenalul Jimi Hendrix, așa cum nu lipsesc nici picanteriile despre cum funcționa pe atunci industria muzicală și cum mai funcționează, din păcate, lucrurile și acum. Iar dacă sunteți pasionați de muzică și instrumente muzicale, Nick dezvăluie în carte câteva metode personale ale trupei de a scoate anumite sunete. 

Mi-ar fi plăcut să citesc mai multe despre povestea din spatele „Wish you were here”, o piesă tare dragă mie, dar Nick a zis că nu i-a făcut deloc plăcere să înregistreze piesa asta, așa că n-avem poveste la ea. În schimb, avem un capitol întreg despre „The Wall”, conceptul care a apărut în mintea lui Roger în momentul în care au avut o altercație cu unul dintre fanii din primul rând, cât ei erau pe scenă. Iar spectacolele pe care le făceau pe baza acestui concept ținând cont că vorbim de anii `80… mai bine vă las pe voi să le descoperiți. Pentru că deși nu au mai devenit arhitecți oficiali, cu siguranță au ajuns arhitecți ai unui stil aparte de muzică, precum și a unuia dintre cele mai celebre ziduri din lume. The Wall. 

 

Open. O autobiografie, Andre Agassi, 520 pagini

Am ezitat mult timp să citesc cartea asta. Știam că e cea mai vândută biografie a unui sportiv și că mai toți oamenii din jurul meu o laudă, dar ezitam tocmai din cauza acestei vâlve, pentru că în general fug de cărțile din prim-plan. Am citit-o acum și cred că în mod special a venit în momentul ăsta în viața mea. Pentru că am adorat fiecare cuvânt din ea și mi-a plăcut la nebunie atât povestea, cât mai ales modul în care a fost ea transpusă în carte. Nici nu am simțit când au zburat cele peste 500 pagini, dar le-am simțit puternic pe fiecare în parte. 

Chiar dacă se numește „Open. O autobiografie”, cartea nu e scrisă chiar de Andre Agassi, ci de J.R. Moehringer, scriitor, jurnalist și ghostwriter. Da, da, știu, o să dați din nou ochii peste cap că o să vă spun din nou despre ghostwriting. Dar vreau să știe cât mai multă lume despre ce înseamnă un ghostwriter și că această carte e dovada vie de ce poate face el pentru cineva care vrea să își scrie biografia. Pentru că e o carte a naibii de bine scrisă. 

Dar să revenim la Agassi și viața lui despre care habar nu aveam nimic, dar care acum, după ce am citit-o, m-a făcut încă o dată să conștientizez că faima și succesul nu sunt unul și același lucru, că viața publică vine la pachet cu o mulțime de stres și că viața unui sportiv de performanță înseamnă multă muncă, multă durere fizică și multă privare de activități obișnuite. 

Urăște tenisul și l-a urât dintotdeauna. Nu a vrut niciodată să joace tenis, însă tatăl său i-a stabilit destinul încă de când era bebeluș. A cumpărat o casă cu o curte imensă în spate, a construit un teren de tenis și l-a pus să se antreneze zilnic, iar și iar. Nu-i păsa că nu vrea, că nu poate, că îl doare corpul. Îi spunea că „un copil care lovește un milion de mingi pe an va fi invincibil”. De abia când Andre a ajuns la vârsta retragerii din tenis, când nu își mai putea mișca corpul și urla de durere, tatăl său i-a spus că îi pare rău că îl vede suferind în chinuri din cauza sa și a tenisului. Olecuță cam târzior, nu?

A mințit fanii și presa toată viața, spunându-le că iubește tenisul. Pur și simplu era pe pilot automat și dădea răspunsurile pe care credea că lumea voia să le audă. Când spunea unui apropiat că el de fapt urăște tenisul, nimeni nu-l credea. Dar chiar și cu atâta ură pentru tenis, nu a încetat niciodată să lupte și să muncească pentru ce avea de făcut: să devină numărul 1 mondial.

A renunțat la școală în clasa a noua, pentru că nu se putea integra și pentru că, așa cum îi spusese tatăl său, concentrarea lui trebuia să fie tenisul, nu școala. A simțit de multe ori lipsa unei educații, așa că atunci când a ajuns la maturitate a început să învețe singur, să citească și chiar să construiască o școală. Dar o școală altfel, în care profesorii cred în elevii lor, o școală în care vin adesea personalități ale lumii, o școală în care elevii sunt sprijiniți și motivați să se dezvolte și să le placă ce fac.

Andre vorbește în cartea lui despre nenumărați jucători de tenis cu care a jucat de-a lungul vremii, inclusiv români. Și pe cât îi laudă și îi apreciază pe cei mai mulți dintre ei, pe atât de dezgustat este de Ilie Năstase, care i s-a arătat de fiecare dată ca un mare bădăran, mai ales cu femeile. 

Și dacă am ajuns la capitolul femei, trebuie să vorbim și despre cele din viața lui Andre. Pentru că și aici găsim povești incredibile și întâmplări greu de crezut. După mai multe relații din vremea tinereții care nu rezistau mai mult de doi ani, Andre a început o relație cu actrița Brooke Shields. Erau complet diferiți, dar totuși au găsit comun tocmai acel ceva de care au nevoie oamenii care au fost de mici în lumina reflectoarelor și care muncesc în fiecare zi pentru scopul lor. S-a și căsătorit cu Brooke, chiar dacă a făcut-o mai mult dus de val, fără să simtă cu adevărat că asta e ce trebuie să facă și dorindu-și de mai multe ori să fugă de la propria nuntă.

Partea interesantă e că înainte de nuntă, Brooke voia să slăbească. Așa că și-a pus pe frigider o fotografie cu o femeie pe care o admira atât de tare, încât își dorea să ajungă și ea așa. Acea femeie era Steffi Graf, femeia de care Andre a fost îndrăgostit dintotdeauna, pe care o vedea ca pe o zeiță și care, după divorțul de Brooke, i-a devenit în cele din urmă soție. Și dacă vreți să vedeți cât de frumos vorbește Andre despre Steffi și cât de minunată e relația dintre ei doi, citiți neapărat cartea asta. 

Cu Steffi alături, cu cei doi copii și cu Gil, cel care i-a fost de fapt tată, mentor, preparator, gardă de corp și prieten, Andre a reușit să joace în continuare până a rămas cel mai în vârstă jucător activ din generația lui. Andre Agassi rămâne în istorie ca fost lider mondial al tenisului profesionist, multiplu medaliat și unul dintre cei mai buni și mai carismatici jucători de tenis din istorie.

Până vă luați voi cartea disponibilă la reducere la Editura Publica, vă las aici și câteva citate:

„E treaba ta să eviți obstacolele. Dacă le lași să te oprească sau să te distragă, nu-ți faci treaba, iar eșecul îți va cauza regrete care te paralizează mai mult decât o durere de spate.”

„Geanta de tenis seamănă mult cu inima – trebuie să știi mereu ce e în ea.”

„Ca să știi ce vrea corpul, să înțelegi ce îi trebuie și ce nu, trebuie să fii un pic inginer, un pic matematician, un pic artist, un pic mistic.”

„Prin mâncare alimentezi cuptorul natural al corpului tău. Cum poate acest lucru să fie rău? Este vorba despre când mănânci, cât mănânci, despre alegerile pe care le faci – acestea fac toată diferența.”

„Visează cu ochii deschiși. Oricine poate să viseze când doarme, dar tu trebuie să visezi tot timpul, să-ți spui visele cu voce tare și să crezi în ele.”

„Mi se pare ireal, apoi perfect normal. Sunt uimit de cât de repede se transformă irealul în normă. Mă minunez de cât de neinteresant e să fii celebru, de cât de banali sunt oamenii celebri. Sunt confuzi, nesiguri, șovăielnici și adesea urăsc ceea ce fac. E un lucru pe care îl auzim mereu – ca vehicul adagio că banii nu aduc fericirea -, dar nu-l credem niciodată până când nu-l vedem cu ochii noștri.”

„În holurile spitalelor aflăm ce e viața.”

***

Mulțumesc, Publica pentru inspirație și pentru cărțile bune. Și aștept să scoateți cartea aia… știți voi care.

Cu voi mă revăd pe blog în luna iunie, când am pregătit noi titluri interesante, numai bune de savurat și de inspirat.