Uhh… nici nu stiu de unde sa incep. Parca mai ieri era 8 octombrie, ziua in care am aflat ca peste 9 luni vom fi 2+1. Si ce greu am crezut ca va trece timpul si ce repede a trecut. Nu am vrut sa anuntam public ca sunt insarcinata si, chiar daca niste guri-sparte care aflasera intre timp vestea au dat sfoara-n tara, tot am tinut pentru noi bucuria cat am putut.

Am creat in schimb acest jurnal virtual, Aventuri in Parenthood, despre care foarte putina lumea stia ca e al nostru. Jurnal care ne-a permis sa adunam trairile si experientele noastre ca viitori parinti. Iar acum, ca a venit pe lume mica noastra pinguina si totul e bine, impartasim cu toti cei interesati experienta noastra de parinti fericiti.

Pentru ca am facut diabet gestational si pentru ca am facut operatia de miopie cand eram insarcinata (fara sa stiu ca sunt insarcinata atunci), a trebuit sa fac cezariana si sa o provoc mai devreme decat termenul-limita, care era undeva intre 11 si 16 iunie. Asa ca am fixat termenul pe 8 iunie. Doar ca treburile astea nu se intampla niciodata cum vrei tu (vorba aia: „Tu faci planuri si Dumnezeu rade”), motiv pentru care Maria Rebeca s-a hotarat sa vina fix cu o saptamana inainte de ce planuisem noi, adica de Ziua Copilului, pe 1 iunie.

Imi si aduc aminte cum a fost. Sambata, pe 31 mai, am fost la magazin si am cumparat ultimele lucruri de care mai aveam nevoie pentru venirea pe lume a micutei. Eram linistita ca totul e pregatit. Sambata noapte am ramas singura acasa. Etienne a iesit la o bere cu baietii iar mama, care s-a mutat cu noi in ultimele saptamani de sarcina ca sa ma ajute cu treburile casei, s-a dus la o nunta. La 4:30 dimineata m-am trezit, pentru ca l-am auzit pe Etienne intrand in casa, asa ca m-am dus si eu ca femeia insarcinata la toaleta. Si cand sa ma bag din nou in pat, pac! S-a rupt apa. Calma ca de obicei, l-am strigat pe Etienne: „Edi, urci un pic in dormitor, te rog? Mi s-a rupt apa!”. Si da, barbatii sunt extrem de emotionati cand se intampla asa ceva. Aveam tot bagajul pregatit la usa, am chemat un taxi, am facut ultimele fotografii cu burtica si am plecat nerabdatori spre spital.

La 9:40 a iesit din burtica minunea noastra. Iar cand i-am auzit glasciorul, cand am vazut-o si cand am pupacit-o am inceput sa plang cum nu am mai plans vreodata in viata mea. E un sentiment de pura fericire cum nu am mai experimentat vreodata si o experienta pe care o recomand oricarei femei. Tura a doua de plans de fericire a fost la Terapie Intensiva, cand a venit Etienne langa mine. Si am plans amandoi de minunea care ne-a fost data si imensa bucurie pe care tocmai o traiam. In prima noapte doar noi doua in spital nu am inchis un ochi. Si nu pentru ca nu eram obosita sau pentru ca mi-ar fi fost frica de ceva, ci pentru ca pur si simplu nu-mi puteam lua ochii de la ea si nu ma puteam opri din zambit.

Da, e extrem de obositor. Tocmai spuneam azi dimineata pe pagina de FB a blogului ca azi noapte m-am trezit stand in fund pe pat si alaptand perna. Rebeca nici macar nu era treaza, ci dormea in camera ei bine mersi. Dar de la oboseala si din reflex eu stiam ca trebuie sa ma trezesc la un moment dat sa alaptez. Dar e al naibii de frumos si merita tot efortul 100%. Iar daca anul trecut pe vremea asta ma prezentam „Andreea Marc, Specialist PR”, acum ma prezint cu un zambet larg pe buze „Andreea Ignat, mama celei mai dragalase fetite din lume si sotia celui mai minunat barbat de pe Pamant”. Sau simplu, „Andreea, o femeie fericita”.

Ei, si daca perioada sarcinii a trecut, pot spune ca de abia acum incepe cu adevarat experienta de parinte. Rude, prieteni, apropiati, parinti, stati pe aproape! Incep Aventurile in Parenthood!