Prima reactie pe care o aud cand le spun oamenilor ca sunt trainer este: „Wow, ce fain! Te plimbi peste tot gratuit si iei si bani”. La prima vedere poate parea job-ul visurilor tale. Insa nu e deloc asa de usor cum pare si chiar nu e facut pentru oricine. Anul asta nu a fost foarte full si tot am fost plecata 182 de zile de acasa. Tot alte drumuri, alte orase, alte hoteluri, alti oameni, alte traininguri. In fisa postului scrie ca in calitate de trainer este indicat sa livrezi maxim 2 saptamani pe luna, cu o pauza de o saptamana intre ele. Se pare ca eu nu prea mi-am respectat programul. Toata lumea care ma suna sau care ma apeleaza pe mess incepe prin intrebarea: „Pe unde esti?”. Si cand raspund ca sunt in Iasi vine a doua intrebare tip: „Cum de?”. Poate de aici si nevoia acuta de o casa a mea, de locusorul meu si doar al meu … de liniste, de timp pentru mine. In ultimele luni am tinut incontinuu traininguri si mai aveam putin si imi bateam participantii. Imi faceam treaba in timpul zilei si de abia asteptam sa ma retrag in camera mea unde sa fiu doar eu cu mine. Si ai nevoia de cineva fizic si spiritual langa tine, iar cand esti tot timpul pe drumuri nu prea ai parte de asa ceva. Si tot ce vrei e ca atunci cand auzi un ciocanit la usa camerei tale de hotel e sa fie iubi tau care sa iti faca o surpriza si care sa te rasfete si nu un alt participant care vrea sa ti se destainuie. Trebuie sa dai toata energia ta pozitiva si sa o iei pe cea negativa de la participanti … sa te incarci cu sentimentele si trairile lor. Si toate astea iti afecteaza starea si comportamentul, mai ales fata de oamenii la care tii, desi nu ar trebui sa fie deloc asa. Azi am fost la doctor sa imi iau niste rezultate la analizele generale. Raspunsul: „Doar chestii minore specifice jobului tau”. Am ramas imediat pe ganduri si ma uitam prin doctorita care vorbea cu mine … ma uitam la stilul meu de viata si nu intelegeam de ce un job trebuie sa vina cu cateva boli minore. Si de ce trebuie sa se ajunga la situatia in care una din boli sa fie saturarea fata de oameni. In ultimele saptamani aveam sentimentul ca vreau sa iau cu cutitul de pe mine toate atingerile oamenilor din jurul meu, ca vreau sa fac dus incontinuu, ca vreau sa scot din mine toate toxinele. Imi place ceea ce fac: ma dezvolt incontinuu, calatoresc peste tot, obtin sute de contacte, castig bine … insa la un moment dat chiar iti vine sa strigi „Stop” si sa te retragi. Nu ma retrag de tot momentan, insa de pauza inca mai am nevoie. Am tinut in week-end un training pentru voluntarii Lecupo si am simtit ca il tin pentru ca „trebuie”. Si nu e un sentiment tocmai placut. Plus ca urasc lucrurile care „trebuie”. Am ajuns in punctul in care sunt constienta ca nu pot face asta la nesafarsit iar in cativa ani cu siguranta voi face altceva. Nu de alta dar nu am de gand sa imi creasca altcineva copiii in timp ce eu tin traininguri prin nu stiu ce locuri departe de casa … ceea ce ma duce iar cu gandul la … casa mea :d