Iulie a fost luna în care mi-am atins obiectivul de citit de pe Goodreads și m-am bucurat de 10 cărți pe care vi le recomand și vouă: non-ficțiune (5), literatură universală (3), literatură română (1), biografie (1).

[Non-ficțiune] Cea mai mare cacealma, Maria Konnikova, Editura Publica, 376 pagini

„Cea mai mare cacealma” spune povestea Mariei Konnikova, un psiholog care într-o zi s-a gândit să facă un experiment inedit. Nu mai jucase poker niciodată, dar și-a propus să învețe de la unul dintre cei mai buni profesioniști ai pokerului și, cu ajutorul lui și a studiilor sale psihologice, să ajungă într-un an la performanța de a câștiga un campionat național de poker. Nu doar că a reușit, dar a povestit totul în această carte, pentru că viața i s-a schimbat complet, iar ea a învățat multe atât despre poker, cât mai ales despre sine.

Eu am devorat cartea asta cu pixul în mână, luându-mi notițe și dezvoltând idei, pentru că nu e o carte doar despre jocul de poker, ci e o carte despre viață. Dincolo de sfaturile pentru jocul de poker în sine, de întâmplările petrecute în lumea pokerului și de strategiile de joc, cartea e despre cum să ai mai multă răbdare, să analizezi totul cu cap, să iei deciziile potrivite, să faci diferența între strategie și noroc, să îți asumi riscuri și, poate cel mai important, să știi când să ieși din ceva care nu se va termina bine.

Vă las mai jos câteva dintre citatele care mi-au mers la inimă:

„Cea mai mare cacealma dintre toate este că abilitățile pot fi vreodată de ajuns.”

„Nu trebuie să joci cărțile. Trebuie să joci omul.”

„Noi, oamenii, credem prea adesea că avem controlul, când de fapt jucăm după regulile norocului.”

„Una dintre cele mai bune modalități de a înțelege incertitudinea este să pariezi pe ea.”

„Elementul cel mai evident pe care trebuie să-l cucerești ești tu. Până când nu ai o lună în care toate merg prost, nu vei ști dacă ai ce-ți trebuie. Nu vei învăța niciodată să joci bine dacă ai noroc; atât e de simplu.”

„Obiectivul pokerului este să iei decizii bune. Prin conștiință de sine și autodisciplină.”

„Nu aveți noroc pentru că se întâmplă mai multe lucruri bune – aveți noroc pentru că sunteți atenți la ele când apar. Nu putem controla ce se întâmplă. Dar putem să ne controlăm atenția și modul în care alegem să o folosim.”

„Superstițiile te liniștesc pentru un timp, dar, fiindcă evită în loc să înfrunte, sunt destinate eșecului. Viitorul le aparține celor care pot să învețe, să se schimbe, să se adapteze la acest Cosmos extraordinar pe care avem privilegiul să-l ocupăm pentru un scurt moment.”

„Când joci poker ești atât detectiv, cât și povestitor. Trebuie să-ți dai seama ce înseamnă acțiunile adversarului și, uneori mai important, ce nu înseamnă ele.”

„Întreabă-te întotdeauna de ce: de ce se comportă cineva așa? De ce mă port eu așa? Găsește de ce-ul și vei găsi secretul victoriei.”

„Dacă vreau să reușesc, trebuie să mă perfecționez la lucrul la care eram sigură că mă pricep: oamenii. Poate că matematica e partea ușoară, de fapt, acum, că o înțeleg, iar adaptarea la oameni e mai grea.”

„Ca să reușești, trebuie permanent să observi, să te orientezi, să decizi și să acționezi. La finalul zilei, în luptă, e vorba de informații.”

„Dacă nu vă asumați niciodată riscuri, nu veți ști când sunteți gata să treceți mai departe.”

„Uneori, cel mai greu e să nu mai joci. De prea multe ori mergem mai departe într-un joc mult după ce ar fi trebuit să ieșim.”

„Dacă ai mentalitatea și instrumentele potrivite, poți să cucerești, să excelezi și să câștigi, în ciuda obstacolelor, chiar și când harta inițială se dovedește a fi greșită și trebuie înlocuită.”

„Speranța are locul ei în lume, dar când vine vorba de poker, nu se potrivește deloc. În poker, dă-o încolo de speranță. Trebuie să gândești în termeni de pregătire. Nu-ți pierde vremea cu speranța. Acționează.”

[Non-ficțiune] De ce nu sunt feministă, Jessa Crispin, Editura Curtea Veche, 128 pagini

Nu mai citisem parcă de mult timp o carte așa de mică, de doar 100 și ceva de pagini. Și cu toate că e mică, această carte e destul de puternică. M-a atras titlul, înainte de toate, pentru că și eu fug de etichetări în general și oricum nu știu ce mai înseamnă „feministă” în ziua de azi. Cert e că pentru fiecare femeie înseamnă altceva, tot așa cum fiecare femeie e diferită. Pentru că avem valori și viziuni diferite și mi-ar plăcea să nu aruncăm cu jigniri una în alta doar pentru că facem lucrurile altfel.

Da, îmi place ideea de „women empowerment” și de solidaritate feminină, ideea de ieșiri cu fetele și „we can do it”, dar îmi place și ideea de feminitate. Da, susțin dreptul fiecărei femei de a alege ce să facă cu propriul corp, dar susțin și educația timpurie în acest sens. Da, știu că pot să car singură bagaje și să fac singură lucruri, dar tot mă topesc când un bărbat e gentleman și mă ajută. Da, mă epilez, mă spăl, mă îngrijesc și îmi place să mă aranjez tot timpul, dar asta nu înseamnă că arunc cu pietre în femeile care nu o fac din varii motive. Repet: fiecare femeie e diferită și cred că ăsta e cel mai bun lucru care se poate întâmpla.

Tocmai de aceea cu unele idei din carte am fost de acord și cu unele nu. Tocmai de aceea fug de etichetări și cuvinte tari pe subiect. Tocmai de aceea, feministă sau nefeministă, sunt femeie și mă iubesc al naibii de mult așa cum sunt.

Jessa Crispin este autoarea unuia dintre primele bloguri de carte din America și editoarea unei reviste literare. Colaborează cu mai multe publicații importante și are propriul podcast unde tratează, printre altele, și subiecte care țin de feminism. Așa că dacă vreți să îi citiți opinia, să știți că îi găsiți cartea la Curtea Veche.

[Literatură universală] Cât aur ascund aceste coline, C Pam Zhang, Editura Nemira, 352 pagini

Una dintre cele mai noi publicații de la Nemira te așteaptă cu o poveste incredibilă, plină de emoții puternice. Nu degeaba „Cât aur ascund aceste coline” a fost nominalizat la Man Booker Prize și este unul dintre romanele preferate ale lui Barack Obama.

Cartea spune povestea lui Lucy și a lui Sam, două surori de origine chineză, care pornesc într-o călătorie inițiatică, după dispariția mamei și a tatălui lor. Se află pe pământ american, într-o perioadă în care toată lumea e în căutare de aur și de îmbogățire. Sărăcia în care au trăit cele două fete împreună cu părinții lor continuă și când ele rămân orfane, însă acelei sărăcii i se alătură o lungă perioadă de maturizare forțată, marcată la fiecare pas de speranța unei vieți mai bune.

E cutremurătoare povestea lui Lucy și a lui Sam, dar și a familiei lor, a trecutului chinezilor imigranți puși să muncească la căile ferate americane. E cutremurătoare lupta lor continuă cu toate obstacolele, fie că sunt șacali, tigri sau mineri care vor să facă sex cu ele. E cutremurătoare viața aceasta la care nu te gândești că poate să existe, alături de planurile care se întrepătrund constant între puterea banilor și puterea familiei.

[Non-ficțiune] Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare, Serhii Plokhy, Editura Trei, 368 pagini

Probabil una dintre cele mai bune cărți de istorie pe care le-am citit, lucrarea lui Plokhy reconstituie catastrofa nucleară din 26 aprilie 1986 de la Cernobîl și pune în evidență toate aspectele regimului sovietic de la acea vreme.

Cartea ne arată încă o dată ce se poate întâmpla când cineva nepotrivit deține puterea, când secretomania și imaginea sunt mai importante decât siguranța umanității, când lucrurile se fac de mântuială, mai ieftin, mai la îndemână, mai pe ascuns.

Pripiat, orașul în care se află centrala Cernobîl, este considerat adesea un Pompei modern. Explozia reactorului 4 a cauzat eliberarea a 50 de milioane de curie, echivalentul a 500 de bombe de la Hiroshima, iar pagubele vor dura secole. Pe 26 aprilie, ziua exploziei nucleare, 132 de persoane au fost internate în spital cu simptome de intoxicație acută. Nivelul de radiații de fond din acea dimineață era de 1000 de ori mai mare. Până seara, era de până la 80000 ori mai mare decât nivelul natural al zonei.

Ce au făcut autoritățile? Au tăcut mâlc. KGB-ul a deconectat liniile telefonice interorășenești, de teamă să nu se răspândească vestea. Vântul a dus radiațiile până în Suedia, suedezii fiind și cei care au semnalat primii că se întâmplă ceva. Însă, când au fost întrebați, reprezentanții Cernobîl și autoritățile sovietice nu au recunoscut nimic.

Spitalele erau pline de oameni radiați, însă nimeni nu le spunea nimic. Vomitau, erau amețiți, slăbiți, nu mai puteau gândi coerent, însă nu știau ce li se întâmplă și ce puteau face. Autoritățile au dat un singur anunț la radio, la trei zile după incident, cum că a avut loc o explozie la centrala nucleară, însă că totul e sub control. Mai mult, au organizat parada tradițională de 1 mai, aducând cu forța mii de oameni, pe care i-au expus radiațiilor. Mulți dintre ei au murit la scurt timp.

Când suedezii au înțeles că nu e de joacă, au dat vestea mai departe, către instituțiile de presă occidentale. Când acestea au încercat să transmită prin radio anunțuri în rusă și ucraineană, pentru a-i sfătui pe cetățenii sovietici să își ia măsuri de siguranță, sovieticii le-au bruiat transmisiile. Când au înțeles și ele cât de cât gravitatea situației și mai ales faptul că se puteau aștepta oricând la o nouă explozie, autoritățile sovietice au aprobat evacuarea orașului.

Toată umanitatea a fost pusă în pericol, iar oamenii mureau pe capete din cauza radiațiilor. Toată vina a fost dată pe 6 oameni: responsabilul cu reactoarele pe întreaga centrală, șeful de tură din acea noapte, un funcționar de la departamentul de securitate națională, fostul inginer-șef al centralei, adjunctul lui și, cel mai învinuit dintre toți, directorul centralei. Mihail Gorbaciov a refuzat să ia vina asupra statului, fiind mai mult interesat ca el și regimul sovietic să fie văzuți ca fără de cusur. Gorbaciov a mers personal la Cernobîl de abia după doi ani de la explozie. Centrala a fost închisă de abia după 9 ani de la prăbușirea URSS.

Copiii au fost afectați cel mai mult de radioactivitatea de la Cernobîl. Se cunosc 3000 de cazuri de cancer de tiroidă înregistrate doar în anii 90, în Belarus, Ucraina și Rusia, în rândul populației sub 14 ani. În anul accidentului, după explozie, la o singură fermă din apropiere, 64 de animale deformate au venit pe lume. Peste 90000 de cetățeni ucrainieni au fost recunoscuți invalizi în urma Cernobîlului. Savanții au ajuns la concluzia că izotopii vor afecta mediul pentru încă 180 de ani. Alte radionuclide vor rămâne poate pentru totdeauna în regiune. Timpul de înjumătățire a plutoniului -239, din care s-au găsit urme până la distanțe mari, în Suedia, este de 24000 de ani.

Serhii Plokhy este profesor de istorie ucraineană la Harvard, director al Institutului de Cercetări Ucrainiene și supraviețuitor al Cernobîlului. Îi găsiți minunăția de carte la Editura Trei.

[Non-ficțiune] Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului, Emily Nagoski, Amelia Nagoski, Editura Litera, 384 pagini

Inițial m-am gândit că e doar o altă carte de dezvoltare personală despre stres. Dar mi-a atras atenția când am văzut-o pe lista de cărți recomandate de Irina Șubredu, în care am mare încredere. Apoi m-a cucerit când am citit că e o carte care te ajută să ajungi la starea de bine „cu ajutorul științei”. Iar eu cred în știință. În plus, e scrisă de Emily Nagoski, cercetătoarea care a scris și „Arta sexualității”, o carte pe care am citit-o în ianuarie și care mi-a plăcut foarte mult.

Burnout este diagnosticul cu care am ajuns în spital acum câțiva ani. Epuizare fizică, mentală și emoțională. Concepte pe care ajungem, din păcate, să le cunoaștem mult prea bine. Cartea e dedicată „pentru cele care oferă”, adică femeilor care resimt presiunea de a face multe lucruri și toate impecabile. „Burnout” este o carte care ne reamintește (pentru a câta oară?) să avem grijă de noi, dar într-un mod uman și științific deopotrivă, vorbind mai ales despre emoții, aceste „bau-bau-uri” pe care nimeni nu ne învață cum să le simțim.

Ca de obicei, am parcurs cartea cu pixul în mână, luându-mi notițe și făcând exercițiile din ea. Așa că până v-o cumpărați și voi, vă las mai jos cu câteva fragmente care mi-au rămas mie în minte și în suflet:

„Emoțiile sunt tuneluri. Dacă le parcurgi până la capăt, vei ieși în cele din urmă la lumină. Epuizarea apare când rămânem blocate într-o emoție. […] Nu e de mirare că e epuizant să crești un copil – odată ce ai devenit părinte, vei fi mereu părinte. Rămâi în tunel toată viața.”

„Să fii bine nu înseamnă să trăiești mereu într-o stare de siguranță și de calm, ci să treci cu ușurință de la o stare în care înfrunți împrejurări potrivnice sau riscuri, de la aventură la entuziasm, la siguranță și calm. Stresul nu e rău; să rămâi blocată în el este rău. Starea de bine nu este o stare de a fi, ci o stare de a face.”

„Nu avem nevoie de dragostea altora pentru a ne iubi pe noi înșine; nu avem nevoie de un partener romantic care să ne „completeze”. Dar avem nevoie ca alți oameni să ne învețe să ne iubim pe noi înșine cel mai bine.”

„Ceea ce te face mai puternică este odihna.”

„Nu trebuie să-ți dai foc pentru a le ține de cald altora.”

„A avea grijă de mine nu este un răsfăț, este autoconservare, iar asta este un act de război politic.”
„Toată lumea știe că un mușchi nefolosit de atrofiază. Cu toții știm că un mușchi folosit constant, fără odihnă, obosește și, în cele din urmă, cedează din cauza epuizării. Și mai știm că un mușchi folosit și lăsat să se odihnească, apoi din nou folosit și lăsat să se odihnească, va deveni mai puternic.”

„Nu suntem întregi fără somn. Somnul precar este un indicator mai bun în dezvoltarea diabetului de tip ll decât lipsa activității fizice, însă când ți-a spus cineva ultima dată să dormi suficient pentru a preveni diabetul? Persoanele care au stat treze timp de 19 ore au funcțiile cognitive și motorii la fel de reduse precum cineva în stare de ebrietate.”

„Odihna contează pentru că tu contezi. Fără odihnă, nu ești pe deplin tu însăți. Fără somn, pur și simplu vei muri. Odihna este un prim pas spre a fi atentă la ce-ți transmite corpul și la a-l asculta.”

[Literatură română], Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Florin Lăzărescu, Editura Polirom, 208 pagini

Am păstrat o carte specială pentru numărul 80, pragul pe care mi l-am propus ca obiectiv de citit pentru anul 2021. Mă bucur că l-am atins în mijlocul verii, dar mai mult mă bucur că l-am marcat printr-o carte numai bună de mers la suflet, scrisă de unul dintre cei mai buni autori români contemporani și ieșeni pe deasupra – Florin Lăzărescu.

Un roman pe cât de simplu, pe atât de profund, pe cât de mic, pe atât de mare. Romanul spune povestea lui Pavel, un muncitor pe șantier, care a făcut naveta toată viața și care, simțind că bătrânețea și experiența nu îi mai sunt apreciate, încearcă, fără succes, să iasă anticipat la pensie. Sunt crâmpeie extrem de bine conturate din viața unui muncitor bătrân, care se confruntă cu cicăleala nevestei, cu timpul tot mai scurt pe care propriii copii îl mai au pentru el, cu acei colegi mai tineri care nu îl mai respectă, cu neputința unei altfel de vieți și cu acceptarea propriului destin. Sunt crâmpeie din realitatea noastră, așa că nu ai cum să nu rezonezi și să nu simți emoția.

Cu un limbaj care zugrăvește perfect viața în toate ipostazele ei, romanul lui Florin este genul de carte pe care nu poți să o mai lași din mână. Iar când o faci, la finalul cărții, îți dai seama că scriitura și că povestea sunt atât de bune, încât vrei mai mult. Așa că sper să nu mai treacă încă șase ani până la următorul roman și că Florin Lăzărescu ne va încânta mult mai devreme cu încă o carte de mângâiat suflete.

Amelia, lasă omu` să scrie!

[Biografie] Cu ultima suflare, Paul Kalanithi, Editura Nemira, 160 pagini

Un mare pasionat de cărți, cu visul suprem de a scrie și el la un moment dat o carte, Paul Kalanithi a studiat literatura la universitate. Dar pe măsură ce trecea timpul, și-a dat seama că are alte întrebări care îl macină și că ele nu pot fi găsite în cărțile pe care le citea. Așa că a trecut la medicină, specializându-se ca neurochirurg. Nu ca orice neurochirurg, ci ca unul dintre cei mai buni și mai respectați.

Muncea enorm, iar căsnicia lui era la un pas să se destrame când a aflat că are cancer. De acolo, toată viața lui s-a schimbat, iar cartea de față este jurnalul pe care el a început să îl scrie, dorindu-și să împărtășească cu alți pacienți de cancer stările prin care pot trece.

Cred că e de prisos să vă spun că e o carte sfâșietoare, care va ridica oricărui cititor întrebarea: Ce face ca viața să merite trăită când știi că moartea nu e departe? Paul a murit înainte să își termine de scris cartea, la opt luni de la nașterea fiicei sale. Una dintre ultimele lui dorințe pe patul de moarte a fost ca manuscrisul său să ajungă într-o formă sau alta într-o carte publicată. Așa că soția sa, Lucy, se ocupă de asta și îi îndeplinește lui Paul această ultimă dorință, cu ajutorul unei edituri. Lucy e și cea care semnează Epilogul cărții, un epilog în care vorbește despre boala lui Paul și despre relația lor din perspectiva ei, lucru care, trebuie să mărturisesc, constituie o parte și mai sfâșietoare.

Vă las să o citiți, în format paperbook sau e-book, ambele disponibile la reducere la Editura Nemira, care pe 22 iulie a împlinit 30 de ani de activitate.

[Literatură universală] Zidul, Jean-Paul Sartre, Editura Rao, 224 pagini

5 nuvele despre condiția umană, unite prin zidul dintre oameni, dintre generații, dintre viață și moarte. O scriitură minunată, care atinge cu măiestrie subiectele tabu ale anilor `30 și le împletește cu forță, sexualitate și căutare de răspunsuri. Mi-a plăcut fiecare dintre cele 5 nuvele (cu precădere Zidul și Erostrat), mai ales că toate, pe lângă scriitura bună a autorului, ridică acele întrebări specifice existențialismului lui Sartre.

[Non-ficțiune] #NoFilter. Povestea Instagramului, Sarah Frier, Editura Corint, 432 pagini

Când era mai tânăr, Kevin Systrom a refuzat un job la Facebook, propus chiar de Zuckerberg însuși și a plecat în Italia, ca să studieze arta fotografică. Unul dintre profesorii săi i-a înlocuit aparatul foto performant cu unul vechi, care făcea fotografii alb-negru și neclare, spunându-i că nu se afla acolo ca să facă fotografii perfecte și că trebuia să învețe să iubească imperfecțiunea. Și-a ascultat profesorul, iar mintea sa a rămas ani de zile la o fotografie pătrată transformată în artă prin editare.

Ulterior, el și Michael Krieger au înființat Instagram, o combinație între cuvintele „telegramă” și „instantaneu”, dorindu-și să creeze o aplicație simplă, curată, pentru toți iubitorii de frumos. Iar cartea #NoFilter este povestea Instagramului documentată și spusă de jurnalista în social media Sarah Frier, cu o prefață semnată de Julia Nagy.

Mai mult decât povestea evoluției companiei Instagram și cumpărarea ei de către Facebook, cartea vorbește mult despre schimbările majore la nivel mental și comportamental pe care Instagramul l-a produs atât în viețile celebrităților, cât și în viețile adolescenților. Și e cutremurător să vezi cifre și cazuri concrete de tineri care intră în depresie pentru că nu obțin un număr anumit de Like-uri sau care chiar își iau viața, dacă nu sunt plăcuți în social media. Și e șocant și totodată demn de milă de ce sunt în stare unele celebrități să facă pentru așa-zisul „succes” din social media.

De la scopul inițial al celor doi fondatori Instagram de a-i inspira pe oameni să producă un conținut unic, curat și creativ, s-a ajuns la o rețea comercială, în care goana după cifre și editarea excesivă duc la consecințe devastatoare. Nu-i de mirare că în cele din urmă Systrom și Krieger au preferat să demisioneze, „să își redescopere creativitatea” și să își trăiască viața liniștiți, făcând ceea ce le place, fără să se gândească la efectele negative ale produsului lor ajuns pe mâinile lui Zuckerberg.

Înainte să închei prin a vă recomanda cartea și a vă spune că o găsiți la reducere la Editura Corint, în colecția Corint Future, vă mai las cu un citat din carte de la Janelle Bull, terapeut în Silicon Valley, care vorbește despre numărul ei crescut de pacienți cu anxietate de când există Instagram și presiunea social media de a-i face pe oameni să se compare cu ceilalți și să încerce tot timpul să fie plăcuți:

„A renunța la persoana care sunteți în realitate pentru a fi plăcut de către alții online este o formulă sigură pentru a vă distruge sufletul. Deveniți un produs a ceea ce-și doresc ceilalți și nu cine ar trebui să fiți.”

PS: Urmăriți și interviul dintre Julia Nagy și Sarah Frier.

[Literatură universală] Grădina de ciment, Ian McEwan, Editura Polirom, 195 pagini

L-am tot ocolit pe McEwan până acum, fără să fi avut vreun motiv anume. Poate pur și simplu acum i-a venit momentul să îmi atragă atenția. Am citit „Grădina de ciment”, romanul său din 1978, ecranizat în 1993 și premiat cu Ursul de Argint. 

Cartea spune povestea a patru frați, Julie, Jack, Sue și Tom, ai căror părinți mor la scurtă distanță unul de celălalt, așa că frații se trezesc orfani și, de teamă să nu li se întâmple ceva, își înmormântează mama în pivniță, fără să spună ceva cuiva. 

Romanul povestește în amănunt toate trăirile celor patru frați și surori în situația dată, trecând prin toate etapele copilăriei și adolescenței specifice: criza de identitate sexuală, masturbarea, jocurile erotice, scrisul emoțiilor într-un jurnal, solidaritatea frățească, atașamentul față de un bărbat mai mare, dorința de apartenență și de protejare. 

Hai că o să-i mai dau lui McEwan câteva șanse.

***