Evit să scriu în general despre religie. Probabil este prima și ultima dată când o fac. Mi se pare un subiect care trebuie ținut pentru fiecare, în discreție și în intimitate. De asta nu am înțeles de ce trebuie să dai check-in când mergi la biserică sau să umpli Facebook-ul cu statusuri despre cât de evlavios și de recunoscător ești tu lui Dumnezeu. Și totuși mă văd nevoită să scriu. Pentru că o țară întreagă admiră gestul simplu și totuși minunat al monseniorului catolic Ioan Robu și acuză atitudinea urâtă a preafericitului Daniel, stârnind cele mai dure reacții la adresa BOR. Pentru că nu mi se pare normal să nu fim toleranți și, până la urmă, oameni, când ar trebui să o facem!

Am fost botezată și crescută într-un spirit catolic, un spirit care a presupus tot timpul voie bună, toleranță, discreție, fapte bune, gândire pozitivă și multă iubire. Întâmplarea a făcut ca și soțul meu să fie catolic, așadar am rămas bucuroasă în această religie. El este mai religios. Eu am credința mea, pe care o port în suflet, în intimitatea mea.

Am crescut cu eticheta ”catolică” pusă pe frunte, ca și cum era ceva rău și anormal. Am fost privită tot timpul altfel de colegi și de profesorii de religie ortodoxă. Primeam cele mai stupide întrebări despre catolicism (”Voi îl recunoașteți pe Isus?” sau ”Voi de ce puteți mânca brânză în post?”) și auzeam cele mai îngrozitoare replici de la copiii ortodocși (”Nu pot să vin cu tine la biserica catolică, pentru că a zis preotul că nu avem voie să mergem decât în cele ortodoxe”). O să mă limitez la atât, deși am auzit mult mai multe de-a lungul timpului și, din păcate, mult mai terifiante.

Îmi aduc aminte când stăteam la apartament și mă trezeam pe nepusă masă la ușă cu preotul ortodox, care venise să sfințească locul. Îi spuneam politicos că noi suntem catolici și la noi preotul ne contactează înainte, ne întreabă dacă și când poate veni și apoi face o programare în funcție de disponibilitatea ambelor părți. Se sfințește casa, apoi ne așezăm și stăm de vorbă frumos, ca să purtăm o discuție civilizată despre ce mai facem și multe altele. Dacă putem contribui cu ceva, o facem. Și, de fiecare dată, primim chitanță pe acea sumă.

Dar contribuția poate fi și alta. Am fost învățați de mici să ajutăm, să ne oferim ”serviciile” în mod voluntar și să oferim fără să cerem ceva în schimb. Am avut întotdeauna un dialog frumos cu toți preoții catolici cu care am discutat, fără să mă simt ultimul om de pe pământ, certat că nu a făcut bine sau că va arde în flăcările iadului. Mi-au răspuns la toate întrebările pe un ton calm, cu argumente, cu glume, cu povețe, pentru că e normal să ai întrebări și, mai mult, e normal să avem un dialog, nu un monolog.

Nu merg în fiecare duminică la biserică și preoții știu asta. Dar, când ne vedem, îmi zâmbesc, pentru că ei știu că, chiar dacă sunt ”o fiică uneori rătăcită”, îl am pe Dumnezeu în suflet și transmit în jurul meu acest lucru. Și, pentru mine, Dumnezeu și credința discretă pe care o am în suflet înseamnă bunătate, zâmbet, toleranță și iubire. Înseamnă simplitate și măreție deopotrivă. Înseamnă o stare de liniște supremă și împăcare cu sine. L-am întâlnit pe Dumnezeu într-o bisericuță catolică de lemn din vârful muntelui în Polonia, într-o moschee din Londra, într-o sinagogă din Bulgaria, la întâlnirea cu Papa la Vatican, în excursiile pentru copiii de la biserică, în fiecare act de bunătate pe care l-am făcut. De aceea nu cred că rugăciunea și comunicarea cu divinitatea se fac DOAR în biserică și, în nici un caz, nu doar în biserica de care aparții.

Și preoții catolici nu vin pe nepusă masă o dată pe an la sfințirea caselor pentru că ”nu sunt invitați”, ci pentru că e de bun simț să anunți omul înainte să vii în casa lui. Însă, oricând am avut o problemă, oricât de mică sau oricât de mare, ei au venit, oriunde eram. Nici nu a fost nevoie să îi invit. Ei au știut că am nevoie de ei și au venit să fie alături de mine. Cu o vorbă bună, cu o rugăciune, cu un zâmbet. Pentru că au venit nu să facă ”spectacol”, ci să ajute. Și asta fac în fiecare zi. Se deplasează în spitale, acasă la oameni, duc copiii în excursii, merg oriunde e nevoie de ei. Și asta am apreciat întotdeauna la preoții catolici.

Am mai apreciat că suntem uniți la bine și la rău, că ne cunoaștem și ne ajutăm, că găsim măreția și bucuria vieții în cele mai mărunte lucruri. Am apreciat că punem mână de la mână, împreună cu biserica catolică și Vaticanul, și construim centre de ajutorare a celor nevoiași, bătrâni, copii, bolnavi. Am apreciat că facem lucruri bune, fără să avem nevoie de mașini scumpe, de accesorii de aur sau de biserici întinse pe hectare întregi. Poate veți spune că mă laud sau că acuz. Eu vă spun doar că e o constatare și o apreciere pe care o am personal față de religia în care am crescut și pe care o pot da ca exemplu în cunoștință de cauză. Am văzut, de asemenea, mulți preoți ortodocși plini de bunătate și de simplitate, preoți pe care mi-ar plăcea mai mult să îi văd la conducerea BOR și reprezentându-mi prietenii ortodocși. Pentru că acei preoți nu sunt preafericiți, ci sunt OAMENI!

Și nu, nu am cum să învăț un reprezentant al unei alte religii cum să o practice. Dar, știu sigur că pot trage de mânecă un reprezentant al unei alte religii atunci când uită să fie OM! Pentru că aici nu mai e vorba de ”orânduiala bisericii ortodoxe”. Aici e vorba de omenie! Și nici măcar nu pot să îi adresez cuvinte urâte, oricât de oripilată aș fi de atitudinea sau de cuvintele sale, oricât de tare m-ar durea tragedia prin care a trecut o țară întreagă. Pentru că am învățat de-a lungul timpului că religia nu se impune, iar omenia se învață prin puterea exemplului!

Foto: orgspring.com