„Facem și noi un Moldoveanu anul ăsta?” Așa a început aventura noastră: cu o propunere pe care am acceptat-o instant, fără să analizez prea mult în ce mă bag. Că așa fac eu tot timpul: zic DA și apoi mai văd pe parcurs ce și cum. Și ce dacă e cel mai înalt vârf din România, mi-am zis. Doar fac sport în fiecare zi, sunt obișnuită cu drumețiile, ador provocările, de ce nu?

Ei bine, a fost nu greu, ci foarte greu. Din varii motive:

• Cu câteva zile înainte lucrasem la sală un aparat cu intensitate maximă (sunt femeie puternică, doar ce credeați), ceea ce mi-a provocat niște dureri de spate îngrozitoare. Așa că am urcat muntele cu benzi pe spate și antiinflamatoare în dotare;
• În noaptea dinaintea urcării, nu am dormit deloc. N-aș putea să spun de ce nu a vrut să mă viziteze deloc Moș Ene în noaptea aia, dar oboseala de la lipsa de somn s-a simțit teribil pe munte;
• Când am ajuns pe primul platou, diabetul meu deja o luase razna, așa că a trebuit să mă așez și să îmi iau dozele necesare. Am crezut că rămân acolo. După episodul ăsta am luat-o mai ușor și am avut grijă să nu se mai întâmple;
• Drumul lung și prost până acolo ne scosese deja din pepeni, așa că am început traseul deja obosiți și nervoși. Pe lângă drumul de o zi din Iași până la Curtea de Argeș de cu o zi înainte, am făcut aproape 3 ore cu mașina de la cazare până la baza muntelui. Ne-a rupt drumul forestier plin de cratere și obstacole, pe care am făcut inclusiv o pană.

Am pornit la pas pe traseu la ora 11:00 (da, știu, foarte târziu) și am ajuns înapoi la mașini la 18:30. Am băgat destul de tare. De unde am pornit din nou pe drumul forestier de 35 km care ne-a pus iar la încercare toate limitele, mai ceva decât Vârful Moldoveanu în sine. Recunosc că au fost invocați la gura mea toți sfinții și toate mamele lor.

Am pornit din Iași vineri dimineața la 9 și am ajuns la cazare vineri seara. Am ales Casa Alex din Oeștii Pământeni, la 15 km de Curtea de Argeș. Când am ajuns, doamna voia să ne arate unde este grătarul. S-a mirat foarte tare când i-am spus că nu facem grătar nici vineri, nici sâmbătă, ci doar ne odihnim cuminți. Sâmbătă dimineață am urcat în mașini la 7:45 și am pornit pe drumul spre baza muntelui, către Stâna lui Burnei. Musai să aveți mașini de teren și nervi de oțel pe drumul forestier.

Am urcat prin Valea Rea, am ajuns la Viștea Mare, am continuat traseul pe pietre cu lanțuri și am ajuns pe mult-râvnitul Vârf Moldoveanu. Erau nori și de abia ne distingeam noi între noi, dar tot a meritat. După tradiționalele fotografii din vârf, ne-am echipat de ploaie și am coborât pe un alt traseu: Vârful Roșu, Vârful Galbena, Lacul Galbena, Curmătura Pojarnei și zona finală de pădure de aproximativ 2 ore, de unde am ieșit exact în parcare. N-aș putea să spun care a fost mai dificil sau mai frumos. Ambele au avut dozele lor de dificultate, de frumusețe și de provocări. Și ambele ne-au făcut să ne antrenăm pentru cele mai intense concursuri de înjurături.

Am ajuns la cazare seara târziu, aproape de miezul nopții, după provocările de pe drumul forestier, pana cu pricina și cumpărat repede ceva de mâncat. Duminică ne-am alintat cu somnul până pe la ora 9, apoi am urcat din nou în mașini și am pornit pe lungul drum spre Iași. Oare când om vedea și noi autostrada aia?

• Bocanci și haine adecvate, plus un rucsac de munte de calitate. Am văzut pe acolo oameni în adidași simpli, în blugi sau în cămașă, care, evident, nu au ajuns până sus. Musai să aveți la voi haine de schimb, pentru că veți trece prin toate anotimpurile: tricou de drumeții în care să nu transpirați, tricouri la fel de schimb, pantaloni lungi de schimb dacă sunteți mai friguroși (eu am preferat să rămân în pantaloni scurți după canicula recentă), bluze termice, pelerină de ploaie și vânt, ochelari de soare, șapcă, bandană sau fes (șapca e bună pe soare, fesul e bun la înălțime, unde acoperă capul transpirat de frig și vânt). Ce n-am avut și aș fi vrut tare să am – două bețe de hiking, care ar ajuta enorm, atât la urcare, cât mai ales la coborâre;
• Gustări și lichide de hidratare. Musai măcar 2 l de apă, vitamine, batoane proteice și de energie, fructe, batoane de ciocolată;
• Protecție: loțiune de protecție solară, loțiune împotriva insectelor, bandaje și kit de prim ajutor, obiecte care fac gălăgie și care ajută fie să sperie urșii, fie să fiți găsiți, în caz că vă pierdeți de grup (de la fluiere și clopoței până la petarde specifice);
• O aplicație pentru traseu (de exemplu Munții noștri), alături de o documentare temeinică. Și musai să verificați vremea și să vă echipați corespunzător;
• Condiție fizică bună și multă determinare. Pentru mine, care fac sport zilnic, a fost foarte greu. Pentru că mi-am dat seama că de când cu accidentul cu genunchiul, îmi lipsește partea asta de cardio care m-ar fi ajutat enorm pe munte. Deci, dacă vă hotărâți să urcați, antrenați-vă cu câteva luni înainte și băgați cardio din plin;
• Răbdare și nervi de oțel pe drumul până acolo. Cei mai urâți 35 km din viața mea cu mașina pe un drum forestier. Și da, e drumul forestier pe care l-ați văzut și la Recorder.

• Cu un sentiment tare mișto de „Am reușit” – am urcat pe cel mai înalt vârf din România. Am atins într-o zi 4 vârfuri, două peste 2400 m și două peste 2500 m. Bine, aș adăuga unul – Vârful Limitelor, pentru că e clar că nu poți dacă nu îți depășești niște limite acolo;
• Cu niște amintiri foarte faine, în ciuda tuturor provocărilor. Peisajele sunt absolut divine și chiar dacă a fost greu, avem ce povesti nepoților, vorba aia;
• Cu o febră musculară la picioare, să nu carecumva să uit prea repede că am fost pe munte. Și nu oricare munte;
• Cu un mix de sentimente: nu știu dacă îmi vine să bat pe cineva, să plâng de oboseală sau să plâng de fericire. Cert e că a fost totul mega-intens, nenică.

Acum dacă mă întrebați, o să vă zic că nu-mi mai trebuie. Dar la cum mă știu pe mine, tot DA o să zic și data viitoare când mi se va propune o nouă aventură pe munte, chiar și pe Moldoveanu sau orice alt vârf înalt de pe listă. Oricum, e clar că e ceva ce merită făcut măcar o dată în viață.