Prima dată când am aflat despre viața unei celebrități a fost în copilărie, când am văzut un film biografic despre Tina Turner. Până în acel moment, credeam că toate celebritățile au avut, au și vor avea o viață fericită, cu zâmbete, cu bani, cu strălucire. Când am văzut bătăile crunte pe care le lua Tina Turner aproape zilnic de la Ike și tot nu îl părăsea pe motiv că ea fusese abandonată de mama ei și știa cum e să fii părăsit, lumea mea s-a oprit în loc. Am înțeles atunci că și celebritățile sunt oameni și că noi avem de învățat la greu din viețile lor. Și tot de atunci am deprins această pasiune pentru filme și cărți biografice.

Despre Billie Holiday nu apucasem să citesc niciodată în amănunt. Îi ascultasem, bineînțeles, muzica de nenumărate ori, ca o adevărată iubitoare de jazz, blues și swing, dar nu am trecut dincolo de viața ei profesională. Și la fel ca în cazul Tinei Turner, când mă gândeam la Billie, mă gândeam la strălucirea de pe scenă, la emoția pe care o transmite muzica ei, la gardeniile din părul ei și la petrecerile nesfârșite din acea perioadă de aur. Dar… viața mi-a demonstrat încă o dată că dincolo de strălucirea scenei e de cele mai multe ori ceva greu de imaginat.

Săptămâna trecută, i-am citit autobiografia, Lady sings the blues, scrisă cu ajutorul lui William Dufty, jurnalist, prieten și meloman. Nu trebuie să vă mai spun cât de tare mi-a plăcut cartea și cât de multe lucruri am învățat din ea. Am descoperit o Billie amuzantă, arțăgoasă, dintr-o bucată. O Billie care a știut încă din copilărie ce înseamnă munca și viața grea. O Billie care s-a luptat o viață întreagă cu sărăcia, cu rasismul, cu dragostea și cu drogurile.

Mi s-a spus că nimeni nu cântă cuvântul „foame” așa cum îl cânt eu. Și nici cuvântul „dragoste”. Nici măcar toate Cadillacurile și toate blănurile de nurcă din lume – și am avut destule – n-o să mă facă să iert sau să uit. Mai întâi trebuie să ai în viață un pic de mâncare și un pic de dragoste și abia apoi să ți se ceară să asculți cuminte predicile cuiva despre cum trebuie să te porți.

Mama ei avea doar 16 ani când a născut-o. Tatăl ei, un puști și el la acea vreme, visa să devină cântăreț, așa că a plecat în lume să-și urmeze visul și și-a lăsat noua familie să se descurce. Billie a muncit de mică. A făcut cu greu doar 5 clase, apoi a renunțat la școală, ca să poată munci.

Făcea curat în casele oamenilor, dar cel mai mult îi plăcea să facă asta într-un bordel, pentru că acolo avea șansa să asculte jazz la patefon. Cânta și ea, dar nici prin gând nu îi trecea că o fată ca ea ar putea ajunge ca Louis Armstrong, cel pe care îl asculta cu atâta entuziasm la patefon.

Billie povestește despre bătăile pe care le lua când era mică de la mătușa ei, despre relația puternică pe care a avut-o cu mama ei, despre abuzurile sexuale la care a fost supusă, despre toate dățile când a fost certată cu legea, despre perioada în care a stat închisă la o mănăstire și perioada în care a fost la închisoare și, mai ales, despre lupta nesfârșită cu mentalitățile albilor care nu sufereau afro-americanii și nu îi lăsau să aibă aceleași privilegii ca ei. Chiar și după ce a ajuns o mare cântăreață, și toată lumea îi spunea Lady, Billie s-a lovit în continuare de rasism, fiind nevoită să trăiască umilințe groaznice.

Fiecare trebuie să fie diferit. Nu se poate să imiți pe cineva și să zici că ești cel mai bun. Dacă imiți, înseamnă că nu pui suflet în ceea ce faci. Și, fără suflet, degeaba te mai zbați, că nu obții nimic. Nu există doi oameni la fel în lumea asta și tot așa trebuie să fie și în muzică, altminteri nu mai poate fi numită „muzică”.

Însă un capitol important din viața lui Billie pe care îl prezintă foarte sincer în carte este cel în care s-a luptat ani de zile cu dependența de droguri. Povestește cum a început, cum s-a simțit când le lua, ce necazuri i-au adus și cum au dus-o pe mama ei la pieire. Mai mult, le vorbește direct tinerilor și oamenilor care citesc cartea și le spune să nu se apuce în viața lor de așa ceva.

Evident, cartea vorbește în cea mai mare măsură despre obstacolele din viața muzicală și despre provocările industriei de la acea vreme. Veți regăsi în carte povestite întâlnirile cu unele dintre cele mai grele nume de la acea vreme și veți afla detalii din spatele cortinei. Veți afla cât câștiga Billie la acea vreme, cât muncea pentru banii aceia și pe ce se duceau în general toți banii ei. Billie povestește câte țepe a luat de la oameni, cum nu a știut despre drepturile de autor decât spre finalul carierei sale și ce însemna pe atunci să compui, să înregistrezi și să cânți în turneu.

Billie vorbește și despre cum a compus unele dintre cele mai celebre piese ale sale și care e povestea din spatele lor. Așa veți afla și voi pentru cine a compus Billie Strange fruit sau de ce a scris anumite piese din repertoriul ei.

Nu știu dacă felul în care cânt a fost sau este influențat de cineva, cu excepția lui Bessie Smith și Louis Armstrong, pe care i-am ascultat în copilărie. Întotdeauna simt că am forța lui Bessie și emoția lui Pop. Dacă descoperi o melodie și melodia aceea are legătură cu tine, nu mai trebuie să faci nimic altceva. Pur și simplu, simți ceea ce cânți, iar ceilalți oameni simt și ei ceva. Pentru mine, cântatul n-are nici o legătură cu munca sau cu aranjamentul orchestral sau cu repetițiile. Dă-mi un cântec pe care să-l simt și n-am considerat că muncesc.

Dacă vreți să vă bucurați și voi de câteva binemeritate lecții de viață primite de la însăși Billie Holiday, eu vă recomand să îi citiți autobiografia. A apărut anul acesta, la Editura Nemira, în colecția Yorick, acolo unde găsiți multe titluri bune din muzică, dans, teatru, operă și film. De exemplu, de aici am citit Viața mea, biografia lui Charlie Chaplin, de departe biografia mea preferată.

Cât o comandați voi, zic să dați și un play aici și să o lăsați pe Lady să își cânte blues-ul!

Foto: Classic Album Sundays