Ultima lună de vară s-a încheiat cu 12 titluri, unele mai însorite, altele mai puțin. Iar cifrele arată cam așa: peste 3000 de pagini, acoperind cărți din următoarele genuri: literatură universală (3), literatură română (2), biografie (2), nonficțiune (5).

[Literatură universală] Scene dintr-o căsnicie. După repetiție, Ingmar Bergman, Editura Polirom, 225 pagini

Mi-am început luna august cu ediția aniversară a acestei cărți, cu prilejul Centenarului Ingmar Bergman din 2018. Tocmai de aceea, cartea începe cu o mini-biografie a lui Bergman, în care îl descoperim de pe vremea când era copil și a descoperit filmul și teatrul, continuând cu perioada sa de glorie în carieră și apoi, în final, cu moartea sa.

Cele două opere, „Scene dintr-o căsnicie” și „După repetiție” vorbesc despre relațiile de cuplu în toate formele lor, de la căsnicie la cele interzise, dar și despre relația cu sinele, în raport cu ceilalți.

„Scene dintr-o căsnicie”, partea care mi-a plăcut cel mai mult, spune povestea lui Marianne și a lui Johan, un cuplu căsătorit de zece ani, despre care toată lumea crede, așa cum cred și ei, că au căsnicia perfectă. Asta până într-o zi când el vine la ea și îi spune că s-a îndrăgostit de altcineva și că mâine pleacă cu ea la Paris, așa că ar fi mai bine să divorțeze. Povestea continuă cu urcușurile și coborâșurile relației lor, cu eterna reîntoarcere unul către celălalt din cauza familiarului și a dependenței cu care s-au obișnuit.

„După repetiție” îl are în centrul poveștii pe bătrânul regizor Vogler, pasiunile lui pentru teatru, dar mai ales pentru femei și relațiile „interzise” cu actrițele tinere.

E o carte din care puteți învăța multe despre relații și despre căsătorie, dar și despre importanța iubirii de sine, dacă aveți inima deschisă să le înțelegeți. Până ce îi citiți cartea lui Bergman, eu vă las cu un fragment din „Scene dintr-o căsnicie”:

„Suntem analfabeți sentimental. Învățăm totul despre corp și agricultura din Pretoria și despre rădăcina din pi sau cum dracu` îi zice, dar niciun cuvânt despre suflet. Suntem ignoranți într-un mod insondabil de sinistru, atât în ceea ce ne privește pe noi înșine, cât și pe alții. Mai nou se spune așa, cam nefondat, că trebuie să ne educăm copiii întru omenie și înțelegere și coexistență și egalitate și tot felul de cuvinte la modă. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap că mai întâi trebuie să ne învățăm pe noi ceva despre noi înșine și despre propriile noastre sentimente. Despre propria noastră frică și singurătate și furie. Acolo suntem neputincioși și ignoranți și plini de remușcări și de ambiții surpate claie peste grămadă. Să faci un copil să fie conștient de suflet e aproape ceva indecent. Aproape că ești privit ca un boșorog urât. Cum să-i înțelegi vreodată pe alții, dacă nu știi nimic despre tine însuți?”

[Literatură universală] Casa germană, Annette Hess, Editura Humanitas, 376 pagini

Auzisem atât de multe păreri bune despre cartea asta, încât am luat-o cu mare entuziasm și cu multe așteptări. Poate n-ar fi trebuit, pentru că nu m-a prins absolut deloc. Nu m-a dat pe spate nici scriitura, nici intriga, nici personajele. Poate că celorlalți le-a plăcut atracția spre subiectul Auschwitz, poate că alții s-au regăsit în determinarea personajului principal, dar eu nu am rezonat nici cu una, nici cu alta. Am citit multe cărți pe subiectul ăsta la viața mea, dar cea de față nu cutremură nici pe departe la fel ca altele. Nici personajele nu m-au convins, ca să intre în inima mea sau să îmi rămână în memorie. Înțeleg că Annette Hess este o scenaristă de succes și că romanul ei de debut a devenit un bestseller internațional, dar să ne aducem aminte că a fi în topul vânzărilor nu înseamnă de fiecare dată și a fi o carte cu adevărat bună.

[Literatură română] Fetiș, Horea Sibișteanu, Editura Nemira, 216 pagini

Am deprins o mare pasiune pentru cărțile din colecția n`autor de la Editura Nemira, coordonată de Eli Bădică. Iar acum i-a venit rândul lui Horea Sibișteanu să-mi confirme lucrul ăsta. Horea, moldovean ca mine, cu facultatea făcută „acasă” la mine, la Iași, pasionat și el de proză scurtă și bună, a scos minunăție de volum de proză scurtă, pe care l-am devorat într-o singură zi.

Scriitura și poveștile lui Horea transpun pe hârtie realitatea exact așa cum este ea, motiv pentru care personajele sunt autentice, iar lectura este captivantă. Pentru că rezonăm cel mai bine tocmai cu familiaritatea faptelor, cu simplitatea vieții și cu ineditul situațiilor.

Am cartea asta pe lista de lectură din 2019, de când a apărut, dar uite că de abia acum i-a venit momentul la rând și tare mă bucur că am reușit să o citesc și să o împărtășesc cu voi. E „o colecție de decupaje cotidiene surprinzătoare”, care te vor face să zâmbești, care te vor șoca sau în care te vei regăsi, așa că v-o recomand, fără să mai așteptați doi ani, ca mine.

[Non-ficțiune] Confesiunile unui tânăr romancier, Umberto Eco, Editura Polirom, 264 pagini

Când am citit titlul „Confesiunile unui tânăr romancier”, am avut impresia că e o carte scrisă de Umberto Eco în tinerețea sa. Însă Eco și-a scris primul roman, „Numele trandafirului”, pe când avea 50 de ani, iar când a scris „Confesiunile unui tânăr romancier”, la aproape 80 de ani și după cinci romane scrise, se simțea ca un tânăr în ale romanelor.

Înainte să fie scriitor de romane, Eco a fost și a rămas pentru tot restul vieții sale unul dintre cei mai importanți filosofi și semioticieni. Lucru care se simte din plin în cartea sa „Confesiunile unui tânăr romancier”.

A început să scrie romane în copilărie, dar nu le-a finalizat niciodată. Apoi, ca orice adolescent, a început să scrie poezie. După poezie, au urmat ani și ani de filosofie și semiotică și de abia după 50 de ani au apărut și romanele. Iar cartea de față e mai mult decât o mărturisire a felului în care și-a scris Eco romanele, ci e și o analiză semiotică a romanelor în general, pe care vă invit să o citiți.

[Literatură română] Te iubesc, dar nu pe tine, Raluca Feher, Editura Trei, 240 pagini

Am avut și încă am mixed feelings cu cartea asta. Inițial, nu m-a tras inima să o citesc, crezând că e o carte de dragoste. Apoi m-am gândit că n-ar scrie totuși Raluca Feher cărți de romance & co. Iar când am citit-o, mi-am dat seama că, într-adevăr, nu e o carte despre dragoste, ci despre neputință. Neputința de a te iubi pe sine și, automat, neputința de a fi iubit(ă).

Pa alocuri ușor feministă, romanul Ralucăi este un manifest al femeii care se desconsideră, care nu are încredere în ea și care tânjește după atenția bărbaților, cam ca orice femeie care a trecut prin etapa unui tată absent.

Uneori mi s-a părut prea mult, alteori mi s-a părut prea puțin. Dar per ansamblu, mi s-a părut haotic, precum gândurile unui om care nu-și găsește echilibrul și liniștea. Mi-au plăcut ironia și inteligența Ralucăi, dar m-au obosit tocmai neputința, „urâtul” și încrâncenarea. Pentru că mi se pare o luptă continuă și mult prea aprigă de a defini, de a înțelege și de a trăi dragostea. Dar mai ales e o luptă continuă de încercare să te iubești pe sine.

„Dragostea e pură reflexie. Și atunci când ești nimic, oglinda îți va întoarce nimicul către tine.”

„Nimeni nu avea instrucțiuni de asamblare a unui suflet dezmembrat. Nici chiar IKEA.”

[Biografie] Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso, Slavenka Drakulic, Editura Trei, 208 pagini

„Dora și Minotaurul” este opera biografică scrisă de jurnalista și autoarea croată Slavenka Drakulic, pe baza însemnărilor din jurnalale Dorei Maar, una dintre multele iubite ale lui Picasso.

Începutul nu m-a prins neapărat, simțindu-l un pic cam visător pentru mine, însă mi-a captat atenția din momentul în care Picasso intră în viața Dorei, moment în care și cariera și sufletul ei se fac praf.

Nu e neapărat o carte care să intre în topurile mele, dar e o carte în care unele femei se pot regăsi și în care puteți vedea ce poate face o relație toxică și o dependență bolnavă dintr-un om.

[Literatură universală] Povești despre nebunia obișnuită, Charles Bukowski, Editura Polirom, 272 pagini

Cu titlul original „Erections, Ejaculations, Exhibitions, and General Tales of Ordinary Madness”, cartea de povestiri din 1972 păstrează stilul specific al lui Bukowski, cu limbajul fără perdea și cu umorul omului căruia nu-i plac oamenii și care vrea doar să scrie. Pentru că, așa cum zice și Bukowski, nu tu alegi scrisul, ci scrisul te alege pe tine. Așa că puneți-vă niște Mahler, Brahms sau Stravinski, așa cum făcea Bukowski, și citiți-i frânturile de viață din cartea „Povești despre nebunia obișnuită”.

[Non-ficțiune] Vitrina cu șarlatani, Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, 290 pagini

Hai să o zic direct: nu prea mi-a plăcut mai deloc cartea asta. Și, într-un fel, am înțeles de ce a fost una dintre cele mai bine vândute cărți anul trecut, când a apărut. Acum, nah, vouă poate o să vă placă, dar eu nu sunt deloc fan al acestui tip de a arăta cu degetul și de a râde de altcineva, doar pentru că e mai „sărac cu duhul” sau pentru că e altfel decât tine. Nu-mi place nici public shamingul, când se pun într-o carte numele și prenumele oamenilor pe care autorul îi consideră demni de pus la zid și de aruncat cu pietre în ei.

Înțeleg nevoia de educație, de informare corectă, de tras de alarme, dar sunt sigură că educația nu se face așa, hăhăindu-ne, arătând cu degetul și folosind cuvinte alese, sub pretextul unui umor inteligent.

[Non-ficțiune] Cele cinci limbaje ale iubirii, Gary Chapman, Editura Curtea Veche, 208 pagini

M-au înnebunit oamenii cu cartea asta. Așa că am zis să văd și eu ce e cu ea. Am înțeles frenezia când am văzut ce lucruri simple și totuși atât de importante sunt expuse în carte, lucruri care ar ușura de zece ori orice relație, dacă ar fi știute dinainte. Și chiar mă gândeam în timp ce citeam cartea asta cât de bine ar fi să învățăm încă din școală că oamenii sunt diferiți, că iubesc diferit și primesc iubirea în moduri diferite, fără să mai trăim cu frici și așteptări nerealiste.

Dr. Gary Chapman identifică 5 limbaje principale prin care oamenii își arată sau își solicită iubirea, fiecare având mai multe dialecte:
1. Declarațiile – complimentele, aprecierile, încurajările, mărturisirile de iubire;
2. Timpul în doi – timpul cât mai mult și cât mai de calitate petrecut doar în doi;
3. Darurile – cadourile, fie că sunt daruri scumpe cumpărate de la magazin, fie că vorbim de o floare ruptă din grădină sau o felicitare handmade;
4. Serviciile – când faci lucruri pentru celălalt, de la dat cu aspiratorul, până la schimbat scutece sau spălat mașina;
5. Contacul fizic – atingerile, îmbrățișările, alintul și sexul.

Încă de la începutul cărții, Chapman vorbește despre efectele pe termen lung ale iubirii sau lipsei de iubire la copii, care vor ajunge, după caz, fie adulți responsabili și încrezători, fie adulți cu un puternic handicap emoțional.

„Înainte să devină adulți, mulți dintre noi se obișnuiesc să-și reprime sentimentele. Practic, pierd legătura cu eul lor afectiv.”

Tot din carte aflăm care e treaba cu rezervorul afectiv gol sau plin și cum ne putem asigura că rezervorul ăla e tot timpul plin, atât la partener, cât și la noi.

Așa că… da, îi puteți da o șansă acestei cărți, atât timp cât sunteți cu mințile și cu inimile deschise să primiți informația din ea.

[Biografie] Rat Pack, Javier Marquez, Editura Rao, 352 pagini

Puneți-vă niște muzică marca Frank Sinatra și pregătiți-vă pentru o aventură plină de lux, de petreceri, de vedete și de foarte mult alcool. Rat Pack este numele dat de Lauren Bacall găștii de petrecăreți din jurul lui Frank Sinatra, una dintre cele mai importante voci din industria muzicală, dar și unul dintre cei mai petrecăreți artiști care au existat vreodată.

Mi-a fost întotdeauna drag de el, nu doar pentru că era născut în decembrie, ca mine, ci și pentru că vocea și muzica lui m-au făcut tot timpul să îmi pun un zâmbet mare pe față. Cu patru soții la activ și cu sute de partenere, Sinatra a dat o nouă definiție conceptului de a trăi bine viața și de a te distra, dând petrecere după petrecere. 

Cartea povestește atât viața lui profesională și personală, cât și viețile oamenilor din jurul său, de la prietenii și partenerii săi de scenă, Dean Martin și Sammy Davis Jr., până la femeile din viața lui, Marylin Monroe și Ava Gardner, marea lui iubire. Nu lipsesc nici poveștile despre mafia italiană sau despre legăturile politice, la fel cum nu lipsesc nici momentele emoționante de la sfârșitul vieții celui care a fost mai mult decât un mare artist, Frank Sinatra. 

„Cred că aș vrea [ca publicul] să-și aducă aminte de mine ca de un om care a adus inovații în muzica ușoară într-un mod special și unic, și sper ca, într-una dintre aceste zile, cineva să continue această muncă pentru ca niciodată să nu moară. Mi-ar plăcea să fiu ținut minte ca un om care a trăit bine, a avut prieteni buni și o familie minunată. Nu cred că se poate cere mai mult. Cred că atât este suficient.”

[Non-ficțiune] Făcut pentru creație, de Scott Barry Kaufman și Carolyn Gregoire, Editura Publica, 312 pagini

Aveam cartea asta în bibliotecă de ceva ani și uite că de abia acum se pare că i-a venit rândul, la momentul perfect, așa cum vine fiecare carte în viața cuiva. M-am regăsit foarte mult în paginile cărții, am înțeles mai bine cum funcționează mințile creative și am învățat o mulțime de lucruri utile despre procesul creativității, de la etape până la diferențele între inventivitate și IQ.

Cei doi autori și specialiști în creativitate își încep lucrarea pornind de la expresia binecunoscută „Persoanele creative au minți dezordonate” și explică de ce creativii fac atât de multe lucruri (da, mi-am explicat care e motivul pentru care simt tot timpul nevoia să fac câte ceva).

Apoi cartea este împărțită în 10 capitole, fiecare reprezentând câte un lucru pe care oamenii creativi îl fac altfel:

  1. Joaca imaginativă
  2. Pasiunea
  3. Visarea cu ochii deschiși
  4. Singurătatea
  5. Intuiția
  6. Deschiderea spre experiențe noi
  7. Meditația mindfulness
  8. Sensibilitatea
  9. Transformarea adversităților în avantaje
  10. Gândirea diferită

Nu le detaliez aici, ci vă las pe voi să le descoperiți. Eu am parcurs cartea asta încet, cu pixul în mână, devorând fiecare studiu, fiecare exemplu, fiecare experiență și de abia aștept să o recitesc.

[Non-ficțiune] Cum să scriem bine, de William Zinsser, Editura Paralela 45, 224

Unii creatori de conținut își încep lista de lecturi cu ea, pentru că e una dintre cărțile clasice în domeniu. Eu o aveam de foarte multă vreme în bibliotecă, dar, pentru că citisem atât de multe articole despre Zinsser și despre sfaturile sale despre scris, am tot amânat citirea cărții lui. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut Zinsser și conținutul lui, ci doar pentru că citisem chiar mult despre el și știam mai tot ce zisese în carte. Dar parcă altfel e când citești chiar cartea-sursă și „stai de vorbă” cu însuși Zinsser și îl cunoști atât ca scriitor, cât și ca om.

Zinsser a scris cartea „Cum să scriem bine” în 1976. Iar de atunci a reeditat-o de 7 ori și a publicat noi și noi versiuni, ca să țină pasul cu schimbările vremurilor. E o carte plină nu doar de sfaturi bune, ci și de exemple și întâmplări. Și nu vă zic doar că aveți nevoie de ea, dacă scrisul face parte din meseria voastră, ci și că vă va plăcea. 

„A scrie înseamnă a gândi pe hârtie. Oricine gândește clar poate scrie clar, despre orice.”

*** 

Ne auzim în septembrie cu „titlurile toamnei” și cu noi proiecte cu și despre cărți.