Septembrie a fost una dintre cele mai pline luni. Iar asta se vede din plin în numărul cărților citite luna asta, fiind luna cu cele mai puține cărți citite. La început de septembrie, am alergat prin magazine după rechizite, am renovat clasa fiică-mii, am plecat într-o vacanță ca fetele înainte de începerea școlii, am moderat un webinar pe neuromarketing și un hackathon despre inovația în medicină alături de Oameni și Companii, i-am luat interviu Gabrielei Dima, Directorul Regional Teach for Romania Iași, într-o campanie Lidl România, am lucrat din greu la pregătirile pentru lansarea platformei Reading is cool (mai aveți puțintică răbdare și va fi gata-gata cât de curând), am pregătit lansarea înscrierilor pentru o nouă grupă la Școala de Scriitură, am pregătit titluri noi la editură și, în nebunia mea frumoasă, am început colaborarea cu un client nou, care îmi place pe zi ce trece din ce în ce mai mult și despre care vă voi povesti la momentul potrivit. Ah, v-am zis și că de o săptămână mă chinuie o răceală, care mă ține departe și de muncă, și de cărți? Dar hai să lăsăm răceala și să trecem la căldura cărților, pentru că vreau să vă povestesc despre lecturile mele din septembrie, ca să aveți ce mai pune pe lista de cărți pe care vreți să le citiți, în caz că n-ați făcut-o deja.

[Literatură universală] Înțelepciunea inimii, Henry Miller, Editura Polirom, 256 pagini

Mi-am început luna septembrie cu „Înțelepciunea inimii”, un volum de 17 eseuri și povestiri semnate de Henry Miller. M-a impresionat plăcut ce a reușit să facă Miller în această carte și am apreciat atât simfonia perfectă a cuvintelor, cât și subiectele pe care le-a dezbătut: umanitatea, viața, artiștii, religia, filozofii sau scrisul.

„Nici măcar acum nu mă consider scriitor în sensul obișnuit al cuvântului. Sunt un om care-și spune povestea vieții, un proces care pare din ce în ce mai inepuizabil pe măsură ce înaintez. La fel ca evoluția lumii, e nesfârșit.”

„M-a atras scrisul pentru că s-a dovedit a fi singurul debușeu la îndemână, singura activitate demnă de puterile mele. Sincer, am încercat toate celelalte drumuri spre libertate.”

„Scrisul n-a fost o „evadare”, o metodă de a evita realitatea de zi cu zi: dimpotrivă, a însemnat un plonjon mai adânc în eleșteul sălciu – un plonjon spre izvorul unde apele se reînnoiau constant, unde exista mișcare și agitație perpetuă.”

„A ne imagina că vom fi salvați printr-o intervenție din afară […] e o nebunie curată. Nu există suficiente bărci de salvare și, oricum, avem mai multă nevoie de faruri decât de bărcile de salvare.”

„Ca specie, filozofii m-au plictisit dintotdeauna de moarte. […] În același timp, filozofia în sine mă excită, la fel de mult ca vinul bun.”

[Non-ficțiune] Tu, copilul tău și școala, Sir Ken Robinson, Editura Publica, 328 pagini

„Scopul educației este să le permită elevilor să înțeleagă lumea din jurul lor și talentele dinăuntrul lor, în așa fel încât să poată deveni indivizi împliniți și cetățeni activi, plini de compasiune.” Așa definește Ken Robinson educația și adaugă că „pentru a fi cu adevărat valoroasă pentru copilul tău, educația trebuie să fie atât practică, cât și academică: ea trebuie să unească a ști ce cu a ști cum.”

Despre Ken Robinson am mai vorbit și cu alte ocazii și știți foarte bine cât de simpatic mi-a fost și cât de mult mi-au plăcut cărțile și prelegerile lui. De data asta vă recomand cartea „Tu, copilul tău și școala – Cum să ajungi la cea mai bună educație”, o lucrare scrisă în același stil caracteristic lui Robinson, cu umor, cu exemple, cu echilibru. Robinson vorbește atât despre ce poate face școala pentru un copil, cât și ce poate face un părinte pentru copilul său și cum poate găsi cele mai potrivite soluții pentru educația optimă.

E genul de carte din care mi-e greu să extrag doar câteva fragmente, așa că v-o pun frumușel în brațe și vă recomand să o citiți. O găsiți la Publica, alături de multe alte titluri despre educație.

[Literatură universală] În viață, Yu Hua, Editura Humanitas, 224 pagini

Pregătiți-vă pentru un roman care vi se va lipi de suflet și pe care vă veți dori să nu îl terminați niciodată. Atât de minunată e povestea lui Fugui, bărbatul care își povestește viața în această carte, scrisă cu atâta măiestrie de Yu Hua.

Fugui își spune viața cu simplitate, dar cu o forță narativă greu de egalat. Pentru că pe cât de simplă e viața lui, pe atât e de tulburătoare în întâmplări. Personajul nostru trece de înfrângere peste înfrângere, își pierde averea, cunoaște greutățile venite odată cu Războiul Civil, conducerea Partidului Comunist, Marele Salt Înainte, Revoluția Culturală sau perioada postmaoistă, face cunoștință cu oroarea de a pierde oamenii pe care îi iubește cel mai mult, trăiește o viață de trudă continuă și, cu toate acestea, nu se plânge, nu se luptă, nu cedează. Fugui trăiește cu acea bucurie tipic asiatică de a fi în viață și de a lua provocările vieții așa cum vin de la sine.

Cartea a fost scrisă în 1993 și a stârnit adevărate controverse în rândul autorităților chineze, care au interzis-o. Yu Hua este primul scriitor chinez care a primit James Joyce Award, cartea sa primind nenumărate premii, fiind ecranizată și, totodată, fiind considerată una dintre cele mai influente zece cărți ale ultimilor 3 decenii în China.

[Non-ficțiune] Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu, Editura Publica, 200 pagini

Mă gândeam ce carte specială să aleg să citesc pentru numărul 100 pe anul ăsta, când primesc de la Angela un pachet cu cel mai nou titlu Publica și un mesaj personalizat și simpatic, cum știe Angela să facă de fiecare dată. Mesajul era de la Laura Ionescu, autoarea cărții din pachet, „Nu te găsesc pe nicăieri”.

Pe Laura o știam de pe la evenimente și din online și tot ce știam despre ea, în mare, e că e o tipă foarte mișto și foarte creativă. Însă în cartea asta am descoperit o Laura sensibilă, cu o poveste de viață care m-a făcut deopotrivă nostalgică și sentimentală. Pentru că e o carte despre copilărie, despre adolescență, despre maturizare și, mai ales, despre modele parentale și pierderea lor, care te lasă fără aer. Și, mai presus de orice, e o carte despre iubire și viață. Un imn pentru mame și forța lor nemărginită.

„Nu am crezut niciodată în legăturile nevăzute dintre oameni, dar am simțit exact secunda în care mama a murit. Am simțit-o când s-a desprins din mine. Cearșaful ăla din care eram făcute amândouă s-a rupt; ecoul despărțirii noastre m-a asurzit. Am scheunat de durere fără să mă pot abține – tata era cardiac și nu voiam să pățească ceva. Verișoară-mea mi-a pus mâna la gură ca să mă liniștesc. Tata s-a dus în camera din mijloc și a început să se dea cu capul de oglindă și să plângă. S-a întors lângă mama, a început să o mângâie și să-i vorbească – „Mimișorul meu, te rog, hai înapoi”. Eu am sărit de pe canapea și am sunat la salvare. Am sunat la salvare de cinci ori, în timp ce așteptam îi făceam mamei masaj și speram că poate salvarea chiar o va salva. A cincea oară, când i-am zis dispecerei că mama moare, femeia mi-a răspuns „Odihnească-se-n pace” și eu mi-am dat seama că salvarea uneori vine doar ca să constate ireversibilul.”

[Non-ficțiune] Copiii lui Irod, Vlad Alexandrescu, Editura Humanitas, 176 pagini

În 2018, Vlad Alexandrescu a inițiat un demers prin care a vrut să vadă care este situația copiilor instituționalizați din România. Și deși e o carte bine documentată, care va ridica părul pe voi, cred că este doar o fărâmă din ceea ce se întâmplă cu acești copii și tineri. Cartea e plină de mărturiile copiilor și oamenilor care au trecut prin astfel de instituții, mărturii care nu au cum să te lase indiferent. În timp ce citeam, m-am întristat, m-am înfuriat, m-am ambiționat să mă întreb ce putem face să nu mai existe asemenea tratamente inumane față de ei și cum putem să reușim să îi integrăm, așa cum merită orice om.

Poveștile sunt mai mult decât triste și conțin toate ororile posibile: abuz verbal, abuz sexual, violență, batjocură, bullying, încălcarea drepturilor și tot așa. Iar când citești ce pot spune și cum se pot comporta cu minorii unii angajați din acele centre, îți vine să îi dai pe toți afară, să iei copiii ăia, să-i îmbrățișezi, să-i încurajezi, să le zâmbești, să le oferi o șansă la mai bine. Și nu, nu cred că sunt idealistă. Ci sunt doar convinsă, din proprie experiență, că orice se poate, atât timp cât vrei cu adevărat și faci tot ce îți stă în putere ca să schimbi ceva în bine.

[Literatură universală] Un artist al lumii trecătoare, Kazuo Ishiguro, Editura Polirom, 240 pagini

Al doilea roman asiatic al lunii septembrie ne duce în Japonia lui Ishiguro și ne face cunoștință cu Masuji Ono, un fost mare pictor și profesor de artă. Acum, aflat la vârsta bătrâneții, Masuji Ono face o recapitulare a vieții, de la etapa tinereții și a învățării, trecând prin momentele sale de glorie și ajungând, în cele din urmă, la momentul actual, când se simte invizibil și neimportant în breasla atât de schimbată a artiștilor moderni.

***

Am auzit că octombrie e o lună perfectă, așa că zic să se distribuie în mod egal toată energia bună și apoi să se înmulțească cu 100. Spor la citit și la zile cu zâmbete!