Alt sfârşit de săptămână, altă ieşire. În acest week-end am fost plecată la nunta verişoarei mele din Ardeal. Oboseală mare, ţinând cont că am plecat din Iaşi vineri seara şi am ajuns înapoi azi dimineaţă. Dar românul rezistă oricât când vine vorba de petrecere, nu?

Ce m-a frapat foarte tare e că acolo obiceiurile sunt total diferite. În primul rând, petrecerea nu are loc noaptea, ca la noi, ci e ziua, în intervalul 14:00 – 22:00. Băutură la cerere, muzică lentă, multe fripturi, mese lungi. Pe lângă eternele mărturii pe care meseanul le ia acasă ca amintire, atunci când lasă plicul cu bani şi pleacă, i se dă drept cadou din partea mirilor o sticlă de pălincă şi o cutie de prăjituri, ceea ce mi se pare mult mai ok decât mărturiile în sine.

Un pic de dans, un pic de martini, un pic de vorbă cu rudele pe care nu le-am mai văzut de mult şi gata nunta. A doua zi dimineaţă eram fresh şi cu chef de plajă, aşa că am fugit toţi la ştrandul de acolo pentru o baie sărată şi un strop de soare. Etienne nu a prins jartiera miresei, iar buchetul nu a mai fost aruncat, aşa că ne-am luat singuri câteva momente de linişte şi soare.


Week-end-ul a trecut extrem de repede şi singurul loc în care se simte cel mai bine că această nuntă s-a întâmplat e la buzunare. Nu numai din partea mirilor, dar şi a noastră, care am dat numai pe drum cât au dat alţii pe masă.

Şi închei cu vorba lui Etienne în urma acestei discuţii: „Aşteptăm cu mare drag acea nuntă la care să mergem doar din pură plăcere şi să nu simţim deloc obligaţia banului sau vreo presiune de orice fel”.