Avem nevoie de atât de puțin ca să fim fericiți

Anul ăsta, de 1 iunie, când Rebeca a împlinit 5 ani, am încercat toți să îi facem ziua de naștere cu adevărat specială. Era prima ei aniversare după ce am anunțat-o că divorțăm. Așa că se pare că am căzut în capcana aceea în care îți acoperi copilul de cadouri și surprize, crezând că poate înlocui ceea ce are nevoie cu adevărat.

Timp de 3 zile cât a durat weekend-ul cu ziua ei, am tot ținut-o într-un sărbătorit continuu. I-am organizat o petrecere grandioasă cu peste 20 de copii, i-am cumpărat o tonă de jucării și dulciuri, am dus-o aproape de Papă când a venit în Iași, am dus-o la film, apoi la teatru, i-am cumpărat tot ce a vrut, taică-su a închiriat o mașină decapotabilă și a plimbat-o, iar eu nu am muncit deloc în acea perioadă și am stat concentrată doar la ea. Pe scurt, am cheltuit o groază de bani și ne-am dat peste cap ca să se întâmple niște lucruri și să fie copilul fericit.

La finalul weekend-ului, am întrebat-o ce i-a plăcut cel mai mult dintre toate cadourile și surprizele pe care i le-am făcut. Nu, nu a fost nici plimbarea cu mașina decapotabilă, nici petrecerea extravagantă, nici tona de înghețată sau de jucării. Mi-a spus așa:

Cel mai mult mi-a plăcut când am stat noi două întinse în iarbă și ne-am iubit. Și că Prințul de la teatru a venit la mine și apoi m-a îmbrățișat și a făcut poză cu mine.

Se jucase Cenușăreasa, iar în timpul spectacolului, Prințul a venit în public să încerce pantoful, până își găsește Prințesa. A venit și la ea, și era toată topită. Apoi, la finalul piesei, când s-a dus la el, s-au îmbrățișat și au făcut o fotografie. Pentru ea, era de ajuns!

PS: Mulțumesc, Dumi!

Iar eu am rămas cu gura căscată. Și pe cât de gol mi-era buzunarul, pe atât de tare mi s-a umplut inima de bucurie și ochii de lacrimi. Pentru că avem tot timpul tendința asta de a crede că fericirea e altceva. Noroc de copii că ne mai dau câte o lecție de asta și ne reamintesc de fiecare dată care e cu adevărat forma bucuriei.

Mi-am adus aminte care a forma bucuriei

Săptămâna trecută, am primit un pachet de la Dr. Oetker. Primesc multe pachete, de la multe branduri. Despre unele dintre ele nu zic nimic, pentru că nu prea am ce zice. Pentru altele, aloc o postare în social media. Dar despre cele care chiar îmi plac, scriu și pe blog. Iar pachetul ăsta a avut ceva special. Pe lângă plicurile cu delicioasele budinci, pachetul mai conținea 4 forme de budincă, 2 rame foto, o ramă în #FormaBucuriei, o carte de colorat, un exemplar din Micul Prinț și o provocare. În cutie am mai găsit un cearșaf și o instalație luminoasă, alături de îndemnul de a crea chiar în sufrageria noastră un fort, în care să evadăm noi două și să petrecem așa cum doar noi două știm.

Mi-a plăcut mult ideea, așa că m-am pus pe preparat budinca și pe aranjat fortul. Baza era faimosul nostru covor colorat. Apoi, am așezat două scaune, unul în spatele celuilalt, la ceva distanță unul de altul. Deasupra am pus cearșaful, apoi instalația luminoasă. Pe jos, în fort, am pus perne, cartea de citit și cartea de colorat alături de creioane, apoi am așteptat momentul întoarcerii Rebecăi de la grădiniță.

Când a intrat și a văzut fortul, a făcut fățuca aia a ei cu ochii mari și zâmbetul cât casa și m-a îmbrățișat puternic, mulțumindu-mi că i-am pregătit așa surpriză. Apoi am intrat amândouă în fort, am mâncat budincă, am desenat, am citit, am povestit, am făcut poze, ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am iubit și ne-am jucat. Pe scurt, ne-am creat niște amintiri speciale, pe care știu sigur că le vom ține minte mult timp de acum încolo, atât ea, cât și eu. Și a fost nevoie de atât de puțin și de niște lucruri atât de simple…

Recunosc că fortul încă e acolo. Ne-am simțit atât de bine, încât nu mă îndur să îl dau jos. Și recunosc că mă mai bag și eu singură în el, cât e Rebeca la grădiniță. Pentru că suntem și noi niște copii mai mari, care avem nevoie să evadăm din când în când. Să ne simțim cumva protejați. Feriți. În siguranță. Asta fac și copiii când vor să fugă de realitatea aceea care nu e prea plăcută. Se ascund și își creează un moment doar al lor, într-un loc ferit de rele. Și, vai, câtă nevoie avem și noi de așa ceva din când în când, ca să ne descărcăm sufletul și să ne reîncărcăm bateriile!

Așa că, dragă Dr. Oetker, îți mulțumesc că de data asta ai fost un adevărat doctor! Unul de inimi și de suflete, unul care mi-a oferit cadrul perfect pentru un timp de calitate cu fiică-mea, unul care mi-a adus aminte că avem nevoie de lucruri atât de mici și de simple ca să fim fericiți. Da, despre asta e #FormaBucuriei!