„Tu n-o să ai niciodată succes!”

Cineva mi-a spus la un moment dat că eu nu voi avea niciodată succes în online. De ce? Pentru că nu vreau să fac toate acele lucruri comerciale care „trebuie făcute”. În mintea lui, succesul însemna jdemii de like-uri, milioane de cititori și multe-multe cifre. Când i-am zis că eu nu îmi măsor așa-zisul succes în cifrele astea, s-a uitat la mine ca la o femeie care muncește câmpul și care nu a auzit în viața ei de „digital”. Ideea e că… am auzit, „maică”! Știu totul în teorie (sau nah, aproape totul), dar refuz cu desăvârșire să cad în capcana asta.

Știu, știu, o să ziceți că am eu fițe în cap. Că doar cine nu vrea pe lumea asta să fie gâdilat la ego cu explozii nesfârșite de like-uri, inimioare și comentarii de la milioane de oameni care îți spun cât de mișto ești? Să fim serioși! Învățăm de la primele lecții din copilărie că suntem ființe sociale, că depindem de ceilalți și că trăim prin validarea tribului. Ne place să fim populari și ne dorim, fiecare dintre noi, măcar parțial sau măcar fugitiv, să ajungem „acolo”. Daaar… câți conștientizează ce înseamnă de fapt „faima în online” sau așa-zisul succes? Și câți îl mai vor după asta?

Nu mai zic nimic despre diferențele dintre succes și faimă sau celebritate și popularitate. Cum bine am citat-o pe Enya aici, „faima și succesul sunt două lucruri total diferite”

Opriți, vă rog, că eu cobor la prima!

Fac blogging de pe la începuturile bloggingului în România. Adică de prin 2005. În tot timpul ăsta, am avut ocazia să văd multe și să învăț și mai multe. Am ajuns de câteva ori la diferite praguri de trafic, când mi-a mai scăpat câte un articol așa-zis viral. Și ce-am făcut atunci? Culmea e că nu am trăit nici o stare de fericire sau de mândrie. Din contră, m-am simțit copleșită. Toată avalanșa aia de oameni cunoscuți și mai ales necunoscuți, explozia de comentarii pozitive sau negative, jdemiile de notificări… opriți, vă rog, că eu cobor la prima!

Știu că poate părea mișto să ai cârdul ăla de cifre în dreptul profilului tău și la fiecare postare pe care o faci. Dă bine! Dar cârdul ăla vine la pachet cu un munte de stres și cu un efort continuu. Și mai vine cu ceva, despre care o să vorbim imediat. Ideea e că trebuie să creezi conținut în fiecare zi, așa cum vrea publicul. Trebuie să îți editezi fotografiile, că așa dă mai bine. Trebuie să le răspunzi tuturor oamenilor, că doar nu vorbești singur și vrei ca oamenii ăia să revină. Evident, trebuie să le răspunzi frumos și să înghiți toate replicile de la oameni care nu te cunosc, dar te judecă. Pe scurt, trebuie să muncești din greu în fiecare zi, ca să mulțumești un număr mare de oameni care au așteptări infinite de la tine. Dacă încă nu vezi nimic în neregulă în treaba asta, hai să mergem mai departe!

Eu nu scriu doar ce vrea publicul, oricât de mult îmi iubesc comunitatea și cititorii. Ar fi simplu să scriu doar subiecte care „se cer”, dar nu ar fi despre mine și nu ar veni dinăuntrul meu. Eu nu îmi editez fotografiile. Știu, șoc! Eu nu răspund chiar tuturor comentariilor, mai ales când îmi dau seama că uneori nu are rost. Și nu pentru că aș vrea doar oameni care să fie de acord cu mine. Din contră, sunt perfect conștientă că suntem diferiți și avem păreri diferite. Dar nu sunt deloc de acord cu acele comentarii care te fac cu ou și cu oțet, doar pentru că ai o altă părere. Bine, și recunosc că unele comentarii trec nevăzute, pentru că nu sunt chiar 24/24 online. E epuizant să ții pasul cu tot ce se întâmplă online. Iar să ții pasul cu toate comentariile… pff! Eu nu accept campanii la produse și servicii pe care nu le folosesc. Nu, nici pe bani mulți! Eu nu accept injuriile, nici la adresa mea, nici la adresa altor comentatori. Eu nu am lăsat liber la comentarii pe blog, tocmai ca să evit linkurile de promovare sau comentariile fără rost. Nu o consider cenzură, ci menținerea unui spațiu curat. Pentru că eu prefer să stau într-un mediu mic, curat și cu oameni mișto.

Când știi că niște oameni trăiesc datorită a ceea ce ai scris

Ziceam mai sus că toată treaba asta cu mult trafic și expunere publică vine la pachet cu încă ceva. Ceva extrem de important. Și pe cât de important, pe atât de neluat în seamă de majoritatea așa-zișilor influenceri. Se numește responsabilitate. Ce înseamnă responsabilitatea în online și de ce e ea atât de importantă? Mai stai jos o stație, ca să îți explic!

Una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat în toți anii ăștia de blogging e că tot ce scriu public nu mai e doar despre mine, ci despre toți cei care citesc. Și că tot ce scriu influențează pe cineva într-un anume fel. Am primit de-a lungul anilor tot felul de mesaje, de la oameni la care nu m-aș fi gândit că mă citesc. Îmi scriau să-mi mulțumească pentru că, după ce au citit un articol scris de mine, au făcut o schimbare în viața lor. O schimbare în bine.

Unii și-au dat demisia de la un loc de muncă în care nu se mai simțeau împliniți. Unii au început să citească mai multe cărți sau să meargă la teatru și operă. Unii au cumpărat un produs pe care l-am promovat, le-a plăcut la nebunie și au început să îl folosească și ei în mod constant. Unii și-au făcut curaj și au ieșit dintr-un mariaj violent sau dintr-o relație toxică. Unii au îndrăznit să facă acel-ceva la care visau de foarte multă vreme. Unii au început să aibă mai multă grijă de ei și de sănătatea lor. Unii au schimbat ceva în comportamentul față de copiii lor și au văzut ce bine e. Iar trei persoane mi-au scris că aveau gânduri suicidale, dar că după ce au citit articolele mele, și-au dat seama că viața merită trăită și au renunțat să facă acel pas.

Toți mi-au scris și mi-au mulțumit, iar eu mă emoționez de fiecare dată și mă gândesc la puterea și la responsabilitatea pe care le am. Niște oameni au o viață mai bună datorită cuvintelor pe care le scriu public pe blog, iar cel puțin 3 oameni încă trăiesc datorită mesajelor mele pozitive. Nu știu cum e la tine, dar mie mi s-ar ridica un pic părul pe mine, dacă l-aș mai avea.

Vânătoarea de Like-uri – Anxietate, depresie, stres

Și atunci, inevitabil, mă gândesc: dacă unii oameni au ales să trăiască, pentru că eu am scris mesaje pozitive, de încurajare, ce se întâmpla dacă acei oameni citeau doar în altă parte mesaje negative? E clar că oamenii preferă scandalul, can-can-ul, trollingul, bullyingul și unul dintre sporturile naționale ale românilor, „luatul la mișto”. Dar câți oameni care postează conținut public conștientizează urmările pe care le au mesajele lor, mai ales cele negative? Iar exemplele sunt nenumărate: influenceri care instigă la viol și violență, influenceri care recomandă produse și servicii fără să le folosească, influenceri care nu votează și care nu se implică în acțiuni civice, influenceri care vorbesc despre produse de frumusețe, dar uită de frumusețea interioară sau de sănătate, influenceri care se iau de oameni fără să-i cunoască și care nu se gândesc că o persoană poate să aibă o depresie sau poate să își ia viața din cauza acelor cuvinte. Poate cineva o să zică „Hai, băi, că nu e chiar așa!”. Da, pare de neimaginat, știu. Dar dacă nu aș fi trăit-o și nu aș fi văzut-o cu ochii mei, nu aș mai fi insistat atât de mult pe subiect.

Expunerea publică și faima înseamnă o presiune de neimaginat. Înseamnă stres. Înseamnă, de cele mai multe ori, așa cum arată toate studiile și exemplele, depresie. Iar asta se vede din plin la generațiile mai tinere, care vânează Like-uri și cifre. Generații de tineri care suferă teribil dacă o postare nu are „succes”, adică nu are un număr suficient de mare de „validări”. Și cum să nu ajungi să trăiești stări de maximă anxietate, depresie și să ai gânduri suicidale?

De ce continui totuși să fac blogging?

Și totuși: de ce fac și eu asta? Adică de ce am un blog și îmi expun viața, deși într-o mult mai mică măsură? Inițial, am început și eu ca tot omul: din curiozitate. M-am amăgit o perioadă că scriu doar pentru mine. Dar nu e așa. Odată ce îți faci blogul public, e pentru toată lumea. Dacă vrei să fie doar pentru tine, scrie într-un jurnal de mână și închide-l în sertar, cu cheia!

Apoi, când am văzut puterea mesajelor pozitive de care povesteam mai sus, am zis că e clar că trebuie să continui! Scopul suprem în ceea ce fac și cea mai mare bucurie din toată treaba asta e să inspir oamenii să facă ceva pozitiv.

Și e ok dacă nu am un cârd de cifre în dreptul profilului meu. Știu că cifrele se măsoară în cu totul altceva. În schimbările în bine și în numărul oamenilor care zâmbesc sau care îmi spun „Mulțumesc!”. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să am conversii mai bune în campanii decât bloggeri „mai mari”, pentru că un număr mare de urmăritori nu îți garantează loialitatea lor. Eu mă mândresc cu o comunitate mai mică, dar foarte-foarte mișto. Îmi iubesc la nebunie oamenii care mă citesc și care îmi trimit mesaje faine, oameni care au încredere totală în mine, pentru că știu că nu i-aș minți niciodată.

Ai mesaj privat

Am observat de-a lungul anilor ceva un pic „straniu” la oamenii care mă citesc. Oamenii nu îmi dau Like neapărat la postări sau nu lasă comentarii, în schimb îmi trimit mesaje private. Doamne, primesc atât de multe mesaje private, pe toate canalele, de la oameni care îmi răspund la întrebările pe care le pun public, oameni care îmi împărtășesc experiențele lor, oameni care îmi cer anumite recomandări sau oameni care îmi trimit fotografii cu ei și cu produsele pe care le folosesc, după ce au citit la mine. Și adevărul e că îmi place așa. Și eu las foarte puține comentarii altora, în situații foarte rare. Pur și simplu nu îmi place să am conversații seci, prin comentarii, din spatele unui ecran, cu oameni pe care nu îi știu și care răspund peste un anumit timp. Își pierde tot farmecul unei conversații bune, iar eu sunt adepta discuțiilor față în față. Normal, cu un pahar cu vin în față!

Decât să port conversații infinite prin comentarii online și să îmi fac griji de cârdul de cifre, trafic și bani, prefer să petrec timp cu fiică-mea, să citesc o carte, să merg la un spectacol sau să stau pur și simplu cu picioarele în iarbă. Bine, nu chiar în câmp, ca femeia de la începutul articolului, ci mai la munte, așa!

Viața nu e despre numărul de Like-uri

Și ca să mă și opresc pe ziua de azi, că eu când încep să turui, nu mai termin, vă recomand doar atât: fiți voi înșivă! Acceptați cine sunteți și fiți mândri de voi! Nu faceți lucruri pentru că „trebuie”, pentru că așa vă cere societatea, pentru că asta spune presiunea tribului. Nu faceți compromisuri pentru like-uri în plus sau pentru bani. Viața nu e despre asta! Nici nu vă imaginați ce eliberare trăiți atunci când faceți lucrurile așa cum le vreți, autentic și cu respect atât față de voi, cât și față de cei care vă citesc. Hai, încercați!

Gata, vă mai las doar cu o recomandare de carte despre fenomenul ăsta al celebrității și al faimei: Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat. Pe mine mă așteaptă iarba! Aia de-mi pun picioarele în ea, băi!