Întotdeauna am zis că voi avea doi copii, mai ales că eu am fost singură la părinți și mi-am dorit tot timpul pe cineva alături. Formula clasică era, evident, fată și băiat. Minunea de fată a venit deja și ne încântă zilele… și nopțile. Dar, astăzi, vreau să vă povestesc despre etapa cu… ”băiatul”.

De multă vreme ziceam că, dacă o să am un băiat, aș vrea să fie botezat de prietena mea, pentru că noi două avem o relație specială și ne-am bucura de un parenting comun, foarte relaxat. Dar mă bucur și că rolurile s-au inversat un pic și că pot să fiu mama spirituală a băiețelului prietenei mele.

Cum rezervorul nostru de copii s-a cam oprit după Rebeca, am trăit o bucurie oarecum similară cu cea a veștii că sunt însărcinată atunci când prietena mea m-a anunțat că o să aibă un băiețel și că eu o să-i fiu nașă. De când mi-a spus că e însărcinată voiam să fiu nașa acelui băiețel și am plâns amândouă de fericire când am vorbit despre asta și ne-am dat seama că amândouă ne doream același lucru.

E un sentiment pe care cu greu pot să îl descriu. E un sentiment de atașare, de iubire, de protecție față de un băiețel minunat, care îi va fi ca un frate Rebecăi și mie ca un fiu. Promit să fiu o nașă care să nu dea sfaturi nesolicitate mamei, ci doar o ”mamă spirituală”, care e acolo ori de câte ori va fi nevoie de ea. Fie că nevoia vine din partea celui mic, fie că vine din partea prietenei mele.

Așadar, în septembrie vă fac cunoștință cu Vlad, băiețelul nostru spiritual, pe care îl așteptăm cu emoție și mare bucurie!