După luna mai în care am citit doar biografii, am revenit luna asta la mixul meu de genuri: literatură română (1), literatură universală (4), biografii (3) și non-ficțiune (3), adică puțin sub 5000 de pagini. Câte una de la câte o editură, ca să fie diversitate și, mai ales, echilibru.

[Literatură română] Zenobia, Gellu Naum, Editura Polirom, 216 pagini

„Pentru mine, de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin. Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul.” Asta declara Gellu Naum într-unul dintre interviurile sale, cu privire la celebra poveste de iubire dintre el și soția lui, Lygia.

Și așa cum a fost dragostea lor care a durat aproape 60 ani, incredibilă, suprarealistă și mai presus de cuvinte, la fel este și romanul „Zenobia”. Creatorul lui Apolodor l-a scris vreme de patru ani, ca o declarație de dragoste inspirată din relația lui cu Lygia.

Din loc în loc cu paragrafe lungi fără punct, cu un joc unic de punctuație, cu multe repetiții amuzante, cu un limbaj și o poveste desprinse parcă dintr-o altă dimensiune, romanul lui Naum stă mărturie că o dragoste ca a lor este pe cât de intensă, pe atât de rară. Cartea este presărată cu titluri de știri incredibile, dar adevărate, ca o îmbinare între real și fantastic, semn că orice este posibil pe lumea asta, așa cum era și comunicarea aparte dintre ei. Își dădeau de exemplu întâlnire la un cinema, fără să specifice la care sau la ce oră, dar reușeau de fiecare dată să nimerească, pentru că simțirea dintre ei era mai presus de comunicarea verbală.

După o serie de întâmplări care mai de care mai suprarealiste, romanul se încheie cu întoarcerea lor de la oraș spre mlaștinile pustii, semn că iubirea lor nu poate fi înțeleasă în lumea oamenilor de la oraș. Știu, e un roman greu de dus și nu e pentru oricine, în care e musai să te desprinzi de realitate și să îndrăznești să pătrunzi în incredibilul lui Naum. Dar odată ce ajungi acolo și îi înțelegi suprarealismul specific, nu doar că îi vei aprecia stilul, dar vei și râvni la ritmul lui, la modul lui de raportare la viață, la lume, la iubire.

[Biografie] De și despre Horațiu Mălăele. Cine-i ăsta?!, Oana C. Popescu, Editura Rao, 240 pagini

E greu să găsești un singur cuvânt care să îl definească pe Horațiu Mălăele. Îl iubești pur și simplu și îl apreciezi pentru tot ce este, ce spune, ce face. De la caricaturile celebre până la spectacolele de teatru, de la scrierile sale până la filmele pe care le-a regizat.

E una dintre puținele cărți pe care le-am luat din impuls, fără să o răsfoiesc deloc, pentru că avea pe copertă tot ce mă interesa să știu: Horațiu Mălăele. Cartea este o ediție îngrijită de Oana. C. Popescu, care adună aici fragmente și frânturi din tot ce înseamnă Mălăele: texte autobiografice, texte ale criticilor de teatru, interviuri, poezii, caricaturi.

Și tot așa las și eu mai jos câteva frânturi din carte, cu speranța că veți citi și voi mai multe despre Horațiu Mălăele, că îi veți urmări spectacolele și că îi veți aprecia filmele „Nuntă mută”, „Funeralii fericite” și „Luca”.

Când a fost întrebat ce calități și ce defecte are, a răspuns: „Calități: munca, munca, munca. Defecte: munca, munca, munca.”

În clasa a Xl-a, s-a mutat la o altă școală, deoarece la cealaltă era singurul elev care luase premiul ll. Și asta pentru că desena foarte urât. De abia la școala cea nouă a găsit profesorul potrivit care să-l învețe cum să deseneze.

Crede că „fotbalul și politica rămân două necunoscute, în haine deocheate, care ne fac cu mâna pe centura vieții.” În schimb, adoră salata de vinete, mâncarea de mazăre cu mărar și un Merlot bun.

„Este un artist accesibil. El simte <>. Creația îi este crezul.”

„Horațiu Mălăele nu are teatrul în sânge. Este invers: teatrul îl are în sânge pe Horațiu Mălăele.”

Și câteva vorbe de mers la inimă de la Horațiu Mălăele

„Vocația actorului este umilința.”

„Este enorm de multă muncă. Numai un om naiv – iertați-mă! – prost poate să minimalizeze meseria de actor. Foarte puțină lume știe cât se lucrează pentru a scoate la lumină un spectacol, cât de mult muncește o trupă, înțelegând prin asta efortul conjugat al tuturor departamentelor sincretice care compun un spectacol: actori, lumini, coregrafie, muzică, costume, decor etc.”

„Nu vreau să vă conving să veniți la spectacol. Să nu veniți să-l vedeți! O să râdeți și veți pleca acasă cu sentimentul acut că viața merită trăită. Nu veniți, stați închiși în case, la televizor!”

„Ca spectator, sunt timid, cuminte și atent. Rareori, spectatorul Horațiu Mălăele se foiește exagerat, râde cam tare, excentric. Dar nu mănâncă nimicuri, nu tușește, nu scuipă, nu se îmbracă, nu se dezbracă, nu vorbește la telefon, nu moțăie, nu se descalță.”

„Copilăria – din partea casei.
Maturitatea – felul de bază.
Bătrânețea – desertul.
Moartea – nota de plată.
Trăim!”

„În viață sunt conservator. Un familist absolut. Ca soț și ca tată, rămân de modă veche.”

Întrebat despre soția lui extrem de frumoasă, Mălăele răspunde: „E globul meu de cristal, pe care n-aș vrea să-l atingă restul lumii. E un subiect delicat, sensibil și mi-e frică de maculare. Și nici nu găsesc cuvintele potrivite.”

Întrebat despre cei doi fii ai săi, răspunsul lui Mălăele este: „Ei sunt cele mai bune două creații ale mele. Ca tată, am jucat rolul meu cel mai bun.”

„Mi-am dat seama, o dată în plus și pentru totdeauna, că teatrul nu va dispărea. Dragostea pentru teatru va naște mari actori și această dragoste va umple sălile.”

„Iubesc filmele lui Charles Chaplin, Ingmar Bergman, Fellini, Akiro Kurosawa sau Orson Welles, niște războinici învingători, care au ignorat toate canoanele de până la ei și și-au văzut de treabă. Nu caut să fiu ca niciunul dintre ei și poate că nici n-aș putea. Mai cred că niciunul dintre sus-pomeniții nu a căutat cu obstinație să rămână în oala aceluiași stil. Cred, mai curând, că au dorit să spună ceva.”

„Eu încerc să-mi văd de treaba mea. Nu fac decât lucrurile pe care cred că pot să le fac și încerc să le fac bine. Este modul meu de a comunica cu lumea.”

„Visezi mai frumos dacă citești mai mult.”

[Biografie] De neînvins. O poveste despre supraviețuire, Laura Hillenbrand, Editura Corint, 336 pagini

În caz că ești genul de om care se plânge că viața e grea, poate ar trebui să citești cartea asta. Nu de alta, dar vei înțelege că există mult mai multă suferință în lumea asta și că tu ar trebui să fii recunoscător pentru tot ce ai. În plus, cartea asta e o forță de inspirație și motivare, care te va determina să ai încredere, să lupți și, cel mai important, să reușești.

„De neînvins” este povestea incredibilă a lui Louis Zamperini, pe care sunt sigură că o vei adora și o vei spune mai departe. Am scris un articol separat despre ea – De neînvins.

[Non-ficțiune] Cum să citești un romancier, John Freeman, Editura Vellant, 308 pagini

După o poveste de viață interesantă, în care și-a vândut toate cărțile cu Updike, idolul său, ca să poată să îi cumpere iubitei sale un inel de logodnă și după ce gestul frumos a ajuns până la urmă la un divorț, autorul și criticul de carte John Freeman s-a cufundat în muncă și în cărți. Așa a luat naștere „Cum să citești un romancier”, un volum care reflectă discuțiile avute cu 55 de scriitori contemporani de-a lungul a 13 ani de muncă. O carte în care aflăm despre momentele în care se aflau autorii când și-au scris cărțile, motivele pentru care au făcut-o și, mai ales, cum. Aflăm opiniile lor despre cărți, despre scris, despre lume, plus o mulțime de curiozități și informații utile. Am scris mai multe despre ea în articolul Cum să citești un romancier.

[Literatură universală] Casa Olandeză, Ann Patchett, Editura Humanitas, 352 pagini

Am auzit prima dată de Casa Olandeză a lui Ann Patchett la cursul de scriitură Masterclass al lui David Sedaris. Și cum îl iubesc și am încredere în Sedaris, am pus încă de atunci cartea asta pe lista de „to be read”. Nu știu de ce, dar descrierea ei sau altceva poate mă făceau să o tot amân, neînțelegând de ce o recomandă Sedaris și de ce a luat atâtea premii. De abia după ce am început să o citesc am înțeles. Pentru că m-a captivat atât de tare și cartea, și Casa Olandeză în sine, încât am citit-o pe nerăsuflate.

„Casa Olandeză” spune povestea familiei Conroy: Cyril, tatăl, un tip descurcăreț, care prinde un pont imobiliar și devine deținătorul mai multor proprietăți imobiliare, inclusiv al Casei Olandeze, un imobil impunător și fascinant pentru oricine. I-o face cadou soției sale, o femeie simplă, care nu își găsește locul în ea și care preferă să plece în India, să îi ajute pe cei săraci. Dar când pleacă, îi lasă în urmă și pe cei doi copii, Maeve și Danny. Din cauza stresului cauzat de mama plecată, Maeve se îmbolnăvește de diabet, iar Danny rămâne pentru totdeauna cu o ură față de mama lui. Iar de aici povestea ia mai multe curbe și atinge câteva subiecte importante pentru oricine.

„Casa Olandeză” vorbește despre relația puternică dintre doi frați, despre căsnicii eșuate, despre familie și posesiuni, despre viață și mai ales despre decizii.

[Non-ficțiune] Creativity, Inc., Cum să depășești forțele nevăzute care stau în calea adevăratei inspirații, Ed Catmull, Amy Wallace, Editura Litera, 464 pagini

Cartea asta mi-a intrat în suflet cum îți intră în inimă un film de animație de la Pixar. Și v-o recomand fie că lucrați într-un domeniu creativ, fie că sunteți antreprenori sau coordonatori de echipe, fie că vreți să vă bucurați de o lectură bună, din care să aflați unele dintre cele mai atractive întâmplări și lecții de la Ed Catmull, Președintele Pixar Animation și Disney Animation și, bineînțeles, de la Steve Jobs, cel care a construit alături de Ed imperiul Pixar.

Veți afla povestea de viață a lui Ed și cum și-a îndeplinit visul din copilărie de a face un film de animație, veți citi despre procesul prin care ia naștere un film și toate etapele din spatele lui, veți învăța cum lucrează oamenii la Pixar și cum reușesc să fie o comunitate unită de personalități creative și mereu inspirate.

[Literatură universală] Cu sânge rece, Truman Capote, Editura Art, 432 pagini

Am mai pus pe listă una dintre cărțile literaturii clasice de care m-am tot ferit din varii motive până acum. Și mă bucur că am făcut-o, pentru că romanul „Cu sânge rece” e magistral documentat și scris și l-am devorat imediat, oricât de dureroase ar fi crimele din el. Vi-l recomand nu doar pentru că e unul dintre romanele musai de citit într-o viață, ci și pentru că veți aprecia și scriitura, și povestea deopotrivă.

[Non-ficțiune] Cum să scrii ca un autor de bestseller, Tony Rossiter, Editura DPH, 320 pagini

Tony Rossiter a adunat în cartea asta 50 de modele de scriitori care au publicat cel puțin un bestseller și a analizat la fiecare în parte, cu documentarea din dotare, mai multe aspecte esențiale: bio, cum a început să scrie, care era rutina de scris, care i-au fost influențele, ce era diferit și, bineînțeles, principalele sfaturi despre scris.

Scriitorii prezenți în carte sunt foarte diverși, arătând tocmai ideea că oricine poate să scrie un bestseller și că scriitura bună nu are neapărat de-a face cu vânzările (a se vedea Dan Brown, cazul tipic de scriitură proastă cu un ditamai succesul comercial și vânzări de top).

Cartea e plină de povestiri bine documentate și de sfaturi despre scris, așa că zic că e bine de parcurs de orice om care se joacă de-a cuvintele scrise.

[Biografie] Tonul Universal, Carlos Santana, Editura Nemira, 750 pagini

Mi-a mers la inimă autobiografia lui Carlos Santana, iar cele peste 700 pagini au curs „smooth”, precum ritmul de chitară al domnului Santana, care, apropos, luna viitoare împlinește 74 ani.

M-am regăsit în dorința lui constantă de a face bine și de a fi bine cu tine, în conceptele de pace și bunătate, în divorț, în muzicienii pe care îi adoră sau… nu prea îi adoră. Și am zis un mare „Exaaact”, când și-a exprimat în carte antipatia pe care o am și eu față de Elvis Presley și de fenomenele conexe. În schimb, îi iubește, la fel ca mine, pe Jimi Hendrix, John Coltrane, B. B. King, Miles Davis, Stevie Ray Vaughan, Prince, Eric Clapton, Bob Marley, John Lee Hooker sau Otis Redding.

În autobiografia lui, Santana vorbește despre familia lui numeroasă și anii lungi de sărăcie, despre cum i-a promis mamei sale pe când avea 8 ani că cu primii bani câștigați îi va cumpăra o casă și momentul în care s-a ținut de cuvânt, de perioada în care a fost molestat de un bărbat în copilărie, de unele droguri pe care le-a luat și la care a renunțat când a văzut cum rând pe rând toți muzicienii buni din jurul lui mor din cauza lor. Vorbește despre industria muzicală și despre schimbările din trupă de-a lungul anilor, despre spiritualitate și relația cu sinele, despre succesul albumului „Supernatural” și despre cum a trebuit să oprească frenezia, refuzând sume imense de bani, doar ca să poată să nu își piardă familia.

Până la urmă, și-a pierdut soția, care, după 34 ani de căsnicie, i-a spus că are nevoie de timp pentru ea:

„Lumea ta mă strivește. Trebuie să mă regăsesc și să fac ceea ce vreau. Trebuie să am grijă de mine acum, pentru că simt că dispar în lumea ta. […] Nu greșești nicăieri. Este vorba doar despre cum au ajuns să arate lucrurile. Trebuie să fac ceva pentru mine acum, fiindcă mă scufund sub toate aceste îndatoriri.”

Și, bineînțeles, vorbește despre cea de-a doua soție a lui, una dintre cele mai tari femei-toboșar din industrie, pe care a văzut-o prima dată la un concert Lenny Kravitz. Doar că atunci a fost mai fascinat de Lenny (d`oh) decât de ea și de abia apoi s-au cunoscut mai bine, au cântat împreună și și-au unit destinele și profesional, și personal.

Tot el vă îndeamnă să citiți mult și vă recomandă autobiografia lui Anthony Quinn, pe care o găsiți tot la Editura Nemira, în colecția mea de suflet – Yorick.

„Sunt doar un om. Am picioarele de lut, la fel ca toți ceilalți. Îmi place ectasy-ul, orgasmul și libertățile.”

„Bluesul e ca o supă de pui – nu a fost inventat în America și nu avem rețeta.”

„Sexul ar trebui predat ca o formă de expresie creatoare și spirituală. Totul pe planeta noastră se reduce la expresie – o varietate de expresii.”

„Închideți televizorul. Trăiți viața adevărată. Participați. […] Sunteți importanți, sunteți semnificativi și contați. Cele mai bune lucruri se întâmplă acum. Bucurați-vă, nu faceți rău nimănui și trăiți cu onoare supremă.”

„Nu îmi place să fiu redus la nimic altceva decât o persoană care are o inimă mare și ochi mari pentru o felie uriașă de viață.”

„Să te iubești pe tine înseamnă să te iubești pe ceilalți, iar dacă îi rănești pe ceilalți, nu faci decât să te rănești pe tine.”

„Râsul poate fi ceva foarte spiritual – dacă mă întrebați pe mine, cred că o porție sănătoasă de râs în hohote valorează mai mult decât o lună de meditație. Te poate duce mai departe de tine, te poate ajuta să lași deoparte o mulțime de straturi de teamă și furie. […] Râsul înseamnă iluminare și dacă nu ai simțul umorului, lucrurile pot deveni întunecate în foarte scurt timp.”

„Detest pe oricine încearcă să îi îndoctrineze pe ceilalți cu ură față de oamenii care sunt diferiți și care încearcă să avanseze și să evolueze. […] Cu toții suntem oameni. Celelalte aspecte sunt o iluzie.”

„Zi de zi, e nevoie să-ți ții orgoliul în frâu și să știi să-ți regăsești echilibrul. […] Să nu iei o supradoză de tine însuți.”

„Am încredere în cei care cred cu toată ființa lor că nu e niciodată prea târziu să repari planeta asta.”

„Nu atragi neapărat ceea ce vrei sau ceea ce ai nevoie, îl atragi pe cel ca tine.”

„Mereu există loc pentru dezvoltare și iluminare. Prin „iluminare” înțeleg înviorare – să te distrezi în viață.”

„Viața înseamnă să transformi miracolele în realitate. […] Dacă reușim să convingem oamenii să nu se mai critice unii pe alții – și pe ei înșiși – și să vadă partea luminoasă a vieții, acesta e un miracol. […] Poți face ca fiecare zi să devină cea mai bună zi a vieții tale, începând chiar de astăzi. Cred că acesta este cel mai mare miracol pe care ți-l poți oferi și nu depinde de nimeni altcineva decât de tine. Poți să transformi asta în realitate, chiar de acum.”

[Literatură universală] Splendida cetate a celor o mie de sori, Khaled Hosseini, Editura Niculescu, 400 pagini

O carte ușurică, pe care am citit-o într-o zi, pentru că te ține prins acolo și curge ușor. Subiectele, în schimb, nu sunt deloc ușoare și tratează războaiele și istoria Afganistanului, condiția femeii arabe și puterea pe care ți-o dă rolul de mamă, prietenia și, mai ales, iubirea. Dar aia adevărată.

[Literatură universală] Fântânile tăcerii, Ruta Sepetys, Editura Epica, 560 pagini

E a patra carte pe care o citesc de la Ruta Sepetys. Toate celelalte trei m-au prins tare de la prima pagină până la ultima, însă asta m-a prins greu și nici nu mi-a intrat la inimă așa cum mi-au intrat celelalte. N-aș putea să zic de ce. Poate că a fost mai mult young decât young adult, poate că nu mi-a plăcut scriitura de data asta, poate că pur și simplu nu am fost în starea potrivită.

În schimb, mi-a plăcut mult subiectul cărții, real și bine documentat ca de obicei: repercusiunile Războiului Civil din Spania, dictatura generalului Francisco Franco, condiția femeii de atunci și traficul de bebeluși dați spre adopție în acea perioadă. Bineînțeles, nu lipsește povestea de dragoste clasică dintre fata săracă și băiatul bogat, care se termină, cum altfel, decât cu happy-end. Cred că de fapt aici era problema mea.

***

Ne vedem în luna iulie, cu alte titluri, alți scriitori și alte povești. Până atunci, citiți și bucurați-vă de cărți!