Cine a mai comunicat de-a lungul timpului cu mine știe că evit să vorbesc la telefon și că prefer întotdeauna două variante: e-mail sau față în față. Vorbesc la telefon doar dacă arde, dacă e musai și e super-mega-ultra-urgent sau, să zicem, îmi e mai comod atunci pe moment, din varii motive. În rest, e-mailul să trăiască și, evident, întâlnirile față în față, la o cafea sau un pahar de vin!

De ce nu îmi place să vorbesc la telefon?

  1. Muncesc. În mediul meu, în programul meu, în condițiile mele, în liniștea mea. Iar cum munca mea presupune scris, crede-mă că nu e deloc plăcut să fii întrerupt de un apel telefonic atunci când ești în febra scrisului. De cele mai multe ori, telefonul meu e pe silențios, mai ales atunci când lucrez sau când sunt cu Rebeca, așa că nu te mira, dacă nu îți răspunde nimeni când mă suni. Și dacă îți răspund, pregătește-te să te rog să îmi trimiți pe e-mail ce ai de zis, pentru că am niște priorități și un program de urmat, ca să pot să fiu productivă, așa cum mi-am propus;
  2. Sunt cu Rebeca. Am o regulă extrem de importantă pentru mine: să nu răspund niciodată la telefon atunci când petrec timp cu Rebeca. Și poate să sune și regina Angliei, și mama clientului, și tot neamul lui. Rebeca e mai importantă și nu vreau să îmi petrec timpul cu ea vorbind la telefon niște lucruri care oricum pot fi comunicate și în scris;
  3. Inutilități. De cele mai multe ori, conversațiile telefonice sunt niște banalități, niște cuvinte inutile, care îți pierd bunătate de timp. Gândiți-vă puțin! Cam orice conversație telefonică începe cu întrebarea-întrebărilor: „Ce faci?”. Și apoi, vine răspunsul-răspunsurilor: „Bine!”. Nu zice nimeni „Ah, uite, stăteam pe WC și butonam telefonul. Tu?”, „Făceam dragoste!” sau „Lucram la un proiect foarte important!”. Bine, nu e ca și cum dacă i-am spune celui care a sunat că munceam, dormeam sau făceam ceva anume ne va cere scuze și va închide telefonul. Nu, el va turui în continuare, zicându-și poezia pentru care a sunat. Și ce să vezi? De cele mai multe ori, conversația se încheie cu „Oricum, îți trimit pe e-mail. Te-am sunat ca să-ți spun că-ți trimit!”;
  4. Concentrare. Mi-e teribil de greu să mă concentrez la o discuție telefonică, mai ales atunci când sunt întreruptă de la ale mele. Și atunci închei eu conversația cu rugămintea ca respectivul să-mi trimită tot ce vrea să spună pe e-mail și îi voi răspunde eu când voi avea timpul necesar pentru asta;
  5. Rămâne scris. Pentru că mi-e foarte greu să mă concentrez la ce zici tu acolo cât eu încerc să îmi adun gândurile ca să îmi termin fraza sau orice altceva aveam de făcut, prefer să scriem tot ce propunem, ca să ne putem întoarce la text când avem vreme să ne ocupăm de el;
  6. Ora. Nu am înțeles niciodată oamenii care sună la ore nepotrivite, mai ales dacă nu „arde”. Ok, mă trezesc în fiecare dimineață la 5:45, dar asta nu înseamnă că sunt automat și disponibilă pentru discuții telefonice. La fel, seara! Mă sună oameni după 6:00 seara să îmi spună de nu-știu-ce proiecte și evenimente, oră la care numai de lucruri de astea nu-ți mai arde. Și atunci ai trei opțiuni: 1. Le zici să îți trimită e-mail; 2. Nu răspunzi la telefon; 3. Le spui „Relax and get a life!”.

Dacă încă te întrebi când e cel mai potrivit moment să mă suni, îți răspund eu chiar acum: trimite-mi un e-mail la orice oră vrei tu și îți răspund tot pe e-mail la orice oră pot eu!

Ca să înțelegi mai bine, citește și Mai puțin cu telefonul, mai mult cu e-mailul, dar și cum stau eu la capitolul telefon în articolul de aici!

Foto: freepik.com