16 cărți pe care le-am citit în luna aprilie

A dispărut și aprilie în neant, dar nu o pot lăsa să iasă așa de pe scenă, fără să vă povestesc de cărțile care au făcut-o mult-mult mai frumoasă, ca să nu folosesc alți termeni ca „suportabilă”, de exemplu.

Aprilie a fost un mix bun de genuri și autori, de la care am învățat enorm și care mi-au uns inima așa cum aveam nevoie. Au fost cărți la care am plâns cu suspine și cărți la care am râs cu lacrimi, au fost autori de care eram îndrăgostită și autori de care m-am îndrăgostit acum, au fost cărți pe care le-am iubit și cărți pe care nu le-am suportat. Dar le-am dus pe toate la capăt și astăzi vă povestesc despre fiecare în parte.

Până atunci, pe scurt, aprilie în cifre arată cam așa:

Cărți: 16
Pagini: 4574
Edituri: 9 – Hyperliteratura (1), Polirom (2), Rao (2), Baroque Books & Art (2), The Writing Journey (2), Nemira (3), Trei (1), Publica (1), Humanitas (2),
Genuri: Biografie (3), Literatură universală (3), Non-ficțiune (7), Literatură română (3)

[Non-ficțiune] Ce ne facem, dom`le, cu influencerii ăștia?, Cristian China-Birta, Editura Hyperliteratura, 304 pagini

Îl știu pe Cristi de când el avea părul vâlvoi, iar eu țineam ore la Universitate. Și să știți că eu și Cristi suntem destul de diferiți: lui îi place să iasă în față, mie îmi place să fac lucrurile din spate; lui îi place să o ardă într-o continuă și intensă interacțiune, eu sunt mai pe meh! așa (nu știu dacă e de la stilul din viața mea personală, dacă m-am făcut eu mai acră și mai neinteresată cu anii sau e înțelepciunea lui, pentru că, evident, e un picuț mai bătrân și uneori olecuță mai simpatic decât mine); și pe cât îi place lui berea, pe atât îmi place mie vinul. Dar avem și o mulțime de lucruri în comun: venim din generația bloggerilor de la începuturile Cretacicului; suntem amândoi născuți în Decembrie (știți simpatia mea pentru oamenii născuți în Decembrie); citim la greu și mâncăm cărți pe pâine; suntem umani, ne distrăm, punem familia pe primul loc, dar când e de business, e de business, maică.

Îl citesc și îl recomand de atâția ani de zile, deci cum să nu îi fi citit acum cartea? Cartea de debut, zic, că presimt că vor mai fi și altele. Cel puțin eu am simțit nevoia de mai mult. Așa că hai să vă zic câteva lucruri despre cartea „stimabilului meu coleg”, ca să mai citez un pic din el.

Am scris despre ea separat în articolul Ce ne facem, dom`le, cu Chinezu`?

[Literatură universală] Străinul, Albert Camus, Editura Polirom, 198 pagini

Albert Camus a fost tot timpul unul dintre scriitorii pentru care am avut un „crush”. Și uite că nu îi citisem tocmai romanul de debut. Dar am reglat situația acum, pe principiul clasic „niciodată nu e prea târziu”. Nu m-a dezamăgit nici de data asta dragul de Albert, ci m-a încântat cu încă o carte de mers la suflet.

„Străinul” spune povestea lui Meursault, care trece într-un timp foarte scurt prin mai multe evenimente: îi moare mama, intră într-o relație cu o femeie, apoi ucide un om. Ceea ce frapează la Meursault nu este crima în sine, ci atitudinea lui față de viață, de oameni și de tot ce i se întâmplă. Nu simte nimic când îi moare mama, îi este indiferentă propunerea iubitei lui atunci când aceasta îi spune să se căsătorească cu ea, nu are nicio reacție la reacțiile altor oameni și își asumă fără remușcări crima comisă. Ai spune că e un psihopat. Eu zic că e un personaj care merită atenția, alături de o reflecție la societate și la relațiile ei interumane.

[Biografie] Edith Piaf – Fără iubire suntem nimic, Jean-Dominique Brierre, Editura Rao, 224 pagini

Fiică-mea ascultă la greu Edith Piaf. I-am fredonat eu odată „La vie en rose” și de atunci a devenit melodia care o liniștește și pe care o cântă iar și iar și iar. Așa că i-am citit și biografia, ca să aflu mai multe despre cea care se spune că este însăși școala muzicii franceze.

Născută Édith Giovanna Gassion, într-o familie extrem de săracă, Edith a avut una dintre cele mai încrâncenate și pline de durere vieți. Știam că se născuse săracă, dar dincolo de vocea unică și de cele 435 melodii, habar nu aveam de viața pe care a dus-o. Este adesea comparată cu Billie Holiday (despre care am scris aici), atât pentru viața săracă și zbuciumată, cât și pentru faptul că niciuna dintre ele nu va avea nicicând echivalent și cu adevărat urmași.

Edith a fost abandonată de mama ei, folosită și bătută de tatăl ei, a trăit și a cântat pe străzi, nu a putut să își țină niciun loc de muncă din afara sferei artistice, a băut, s-a drogat și a avut nenumărați iubiți. A avut un singur copil, care a murit la doar doi ani. I-au murit prieteni, i-a murit bărbatul pe care îl iubea cel mai mult, a fost implicată în numeroase accidente de mașină, iar ea a fost mai toată viața ei bolnavă. Însă când cânta sau juca, era o cu totul altă persoană. Muncea până la epuizare, fără pauze, lucru ce, spre sfârșitul carierei, a făcut-o să cadă de mai multe ori în timpul spectacolelor, din cauza surmenajului. Când era luată de pe scenă în acele momente, striga, plângând: „Vreau să cânt, e tot ce mi-a rămas, lăsați-mă să cânt!”

La începutul carierei, a participat la unul dintre concertele semnate Marie Dubas. Uitându-se la ea cum cântă, a afirmat ulterior: „Ea este cea care m-a făcut să înțeleg atunci, în 1937, că încă mai aveam mult de învățat și că trebuie să mă pun pe treabă.”

„Ea este inimitabilă. Nu a mai fost vreo Edith Piaf și nici nu va mai fi vreodată. Ea este o stea ce se topește în singurătatea nocturnă pe cerul Franței. Pe ea o contemplă cuplurile înlănțuite care încă mai știu să iubească, să sufere și să moară. […] Nu mai este doamna Edith Piaf care cântă, ci ploaia care cade, este vântul care bate, este clarul de lună care-și întinde veșmântul” – Jean Cocteau.

„Ca să poți cânta, trebuie să fii îndrăgostită sau nefericită. Altfel nu există nici viață, nici cântec” – Edith Piaf

Fără iubire suntem nimic

[Literatură universală] Holy Cow, David Duchovny, Editura Polirom, 176 pagini

Bine, bine, recunosc că pot să fiu puțin subiectivă când vorbesc de cărțile lui David Duchovny. Îmi plăcea de el (a se citi salivam când îl vedeam) de pe vremea Dosarelor X. Mi-a plăcut și mai tare de când s-a apucat și de muzică, iar de când s-a apucat și de scris m-a cucerit definitiv.

Evident, ca de fiecare dată, am luat-o în altă ordine, așa că am început, acum câțiva ani cu cel de-al doilea roman al său, „Bucky F*cking Dent”, o carte plină de emoție, care mi-a ajuns imediat la inimă.

Anul ăsta mi-am îndreptat atenția spre „Holy Cow”, romanul său de debut, mai ales că ar cam trebui să apară de acum și la noi celelalte cărți ale sale, „Miss Subways” și „Truly Like Lightning”. La prima vedere, ai zice că e o carte ușurică. O fabulă despre o vacă și aventurile ei, întinse în mai puțin de 200 pagini. Dar este de fapt o carte plină de învățăminte numai bune de deschis ochii și de privit viața altfel. O incursiune în lumea animalelor și modul în care privesc ele oamenii, în stilul clasic al „Fermei animalelor” lui Orwell. O fabulă modernă și, evident, mult mai sexy, dacă ar fi să îi compar eu pe cei doi.

„Holy Cow” este o carte la care veți râde mult, dar la care vă veți și întrista când veți conștientiza tot ce scrie domnul Duchovny acolo. Pentru că veți vedea viața oamenilor prin ochii frumoși ai unei vaci simpatice pe nume Elsie și a prietenelor sale animale.

„O poză din asta se numește selfie – logic: le trimit pozele altor oameni, însă mie totul îmi miroase a egoism. De-asta i se zice iPhone? Pentru că numai eu contez? Parc-ai vorbi doar pentru că-și place să te-auzi. De ce nu vorbesc direct unii cu alții ca niște animale normale? Nu prea înțeleg oamenii.”

„Voi, oamenii, ne beți laptele și mâncați ouăle găinilor și rațelor. Și tot nu v-ajunge? Nu-i destul că vă dăm copiii noștri și ce li se cuvine lor? Când o să vă săturați? Vă tot serviți din roadele pământului și din ființele frumoase ce trăiesc pe lume și ce dați la schimb? Nimic. Știu că oamenii se simt jigniți de moarte dacă le spune cineva că sunt animale. Ei bine, eu n-am să-i fac în veci vreunui om onoarea de a-l numi animal, căci animalele ucid ca să trăiască, nu trăiesc ca să ucidă. Oamenii trebuie să facă eforturi ca să-și recâștige dreptul de a fi numiți animale.”

„Voi, oamenii, sunteți tare ciudați, numai la mâncare vă stă gândul, însă, de arătat, vreți să arătați de parcă n-ați mânca nimic.”

„Oamenilor le plac zidurile, e ceva în firea lor, însă toți meșterii de ziduri și garduri nu înțeleg un lucru: când construiesc ziduri ca să-i țină pe alții afară, se închid singuri în spatele lor. Un singur zid creează două închisori, nu una.”

[Non-ficțiune] Parfumuri de legendă, Anne Davis & Bertrand Meyer-Stabley, Editura Baroque Books and Arts, 280 pagini

Parfumurile sunt pentru mine din aceeași categorie cu vinul și cărțile. Adică sunt acele lucruri fără de care viața nu ar mai avea atâta farmec. Sunt acele lucruri care te fac să zâmbești, să te simți răsfățată, să te simți bine cu tine. Acele lucruri care fac viața mai frumoasă. Tocmai de aceea știu că oricine se gândește să îmi facă drept cadou un parfum, un vin sau o carte nu va da greș niciodată. Bine, evident, depinde de parfum, de vin sau de carte, dar vorbim de calitate, înainte de orice. De exemplu, preferatele mele în materie de parfumuri sunt „J`Ador” de la Dior, „Nr. 5” de la Chanel, „My way” de la Armani, „Nina” de la Nina Rici sau „La vie est belle” de la Lancome. Și mă bucur că pe unele dintre ele le-am descoperit și în cartea despre care vreau să vă vorbesc azi – „Parfumuri de legendă”, o carte perfectă atât pentru pasionații de parfumuri, dar mai ales pentru pasionații de istoria lor.

Am scris despre ea separat în articolul 15 parfumuri de legendă și poveștile lor

[Literatură română] Facă-se voia, Ines Dumitriu, Editura The Writing Journey, 232 pagini

Când am auzit că Ines scoate o carte despre viața într-o croitorie, m-am entuziasmat, pentru că eu mi-am petrecut copilăria în atelierul de croitorie al bunicului meu. Bine, asta când nu eram în vie sau în alimentara bunicii. Dar citind cartea, mi-am dat repede seama că nu e despre viața într-o croitorie, cât despre viața unor femei, ale căror destine se „cos” într-un mod neașteptat.

Ideea cărții i-a venit lui Ines în 2019, când era în spital cu fiica ei, iar pe geam putea să vadă fix într-o croitorie din apropiere. S-a gândit atunci la cum e viața acelor femei care stau toată ziua în fața mașinilor de cusut și, cu timpul, a cusut și ea o poveste. A dedicat-o unui grup special de femei, femei care i-au fost aproape în perioada grea de pandemie, la fel cum i-a fost și scrisul acestei cărți.

Cel de-al doilea roman al lui Ines Dumitriu, „Facă-se voia”, spune povestea a patru femei care lucrează într-o fabrică de confecții: Petunia, Miranda, Letiția și șefa lor, Gloria. Personajele sunt, ca și în primul roman, foarte bine construite, iar detaliile sigur vă vor smulge cel puțin un zâmbet. Petunia e femeia bisericoasă, care își crește singură băiatul; Miranda e femeia masivă, obișnuită cu munca grea și cu o familie numeroasă; Letiția e fata orfană, care trăiește de pe o zi pe alta; Gloria este femeia puternică, sexy, autonomă, dar cu un soț șomer și depresiv, care îi mănâncă nu doar banii, ci și viața. Iar replica mea preferată a Gloriei o găsiți la pagina 181.

Am scris despre primul roman semnat Ines Dumitriu în articolul Singurul „Blestem” de care nu trebuie să te ferești

[Literatură română] Viitorul anterior, Liviu Ornea, Editura Nemira, 144 pagini

E a treia carte pe care o citesc din colecția n`autor de la Nemira, după „Oameni mari” și „Câteva feluri de a dispărea”, două cărți pe care le-aș reciti oricând cu aceeași plăcere și pe care vi le recomand și vouă. Și uite că și „Viitorul anterior” al lui Liviu Ornea m-a lovit din plin fix în inimă. Pentru că e o carte care doare. Care invită la reflecție. Care macină în tine. E o carte despre neputință, despre degradare, despre viață și moarte.

„Viitorul anterior” este jurnalul unui om trecut de 60 ani, fost profesor universitar, acum pensionar, văduv și bolnav. Este anunțat de medici că nu mai are mult de trăit și își trăiește bătrânețea și singurătatea cu nostalgia anilor trecuți și cu durerea omului care nu mai e cine a fost și, mai ales, care nu va mai fi deloc.

„Șase luni. Atât îi mai dăduse. Ce scârțan! Parcă dădea de la el. Și compasiunea aia jucată, când era clar că nu-i păsa. „Dac-ați fi venit mai devreme, doar spuneți că simțeați mai demult înțepăturile alea…” Uite că nu venise mai devreme. Altădată, puteai să te mai îndoiești, să mai speri, mergeai și la alți doctori, poate-poate, dar cu tehnologia de azi nicio șansă. Ce înseamnă progresul, domnule, fir-ar el de progres! A zis doctorul că dai colțul, a văzut el asta pe film? Gata, nici nu te mai deschide, așa rămâne.”

[Literatură română] Xanax, Liviu Iancu, Editura Trei, 504 pagini

Am primit cartea asta în 2019, de la Editura Trei, ca să zic cum mi se pare. Liviu Iancu, simpaticul jurnalist, își lansase atunci primul roman – „Xanax”. Doar că eu eram atât de prinsă cu divorțul, mutarea și toate schimbările din viața mea, încât am pus cartea deoparte și am zis că o voi citi mai „încolo”. În decembrie 2020, am luat cartea lui Liviu din bibliotecă și am pus-o pe noptieră, la cărțile pe care voiam să le citesc în perioada următoare. Peste câteva zile, Liviu a murit, la 45 ani, iar eu am știut că nu voi putea să îi citesc atunci cartea.

Am făcut-o acum, în vacanță, într-o perioadă la fel de sensibilă. Și am lăsat toate emoțiile să curgă, pentru că „Xanax” e fix așa cum îi zice numele. Sau cum zicea Liviu, „este o armă împotriva plictiselii, dar e și o încercare de vindecare a ipocriziei.” Și, vai!, cât am râs. Dincolo de toate emoțiile intense din carte, dincolo de toate informațiile din viața lui Liviu, n-ai cum să nu râzi cu lacrimi atât la ce a scris Liviu acolo, cât mai ales la felul în care a așternut cuvintele pe hârtie.

„Xanax” e mai mult decât o istorie personală a unui băiat de la țară devenit cel mai cunoscut jurnalist de turism și unul dintre cei mai buni jurnaliști de la noi. Este o istorie colectivă a presei autohtone, a societății românești, a românului get-beget. O călătorie prin evoluția românului din ultimele decenii, care, după cum bine vă puteți da seama, e o „evoluție” sub semnul întrebării. E o reflecție asupra condiției umane, o îmbinare perfectă între o realitate dureroasă și un umor care vă va ține legați de carte până la final.

Pentru că Liviu a ascultat sfatul Poetului și a scris o carte al naibii de bună:

„Ține minte, Liviu, dacă nu scrii o carte care să le vindece celor din jur o rană, mai bine n-o mai scrie. Sunt deja pline bibliotecile și librăriile de cărți proaste.”

Acum e rândul nostru să ascultăm sfatul lui Liviu și să ne trăim viața altfel. Pentru că „trecem nepăsători prin viață, de parc-am fi sedați cu Xanax.”

Și încă ceva: „Bătrânețea e cea mai cumplită temniță, indiferent cât ești de bogat. Degeaba urli, degeaba ceri ajutor. N-ai nicio șansă să scapi.”

Vă recomand să citiți și interviul cu Liviu Iancu de pe Life.ro, pe care i l-a luat chiar Raluca Hatmanu, iubita lui.

[Non-ficțiune] Școli creative. Revoluția de la bază a învățământului, Ken Robinson, Editura Publica, 352 pagini

Sir Ken Robinson a fost unul dintre acei experți în educație pe gustul meu. Când i-am terminat de citit cartea „Școli creative – Revoluția de la bază a învățământului” m-am uitat la cât de plină de notițe și de sublinieri era, aproape la fiecare pagină. Aș putea să scriu lejer nu un articol lung, ci chiar mai multe, pentru că educația creativă e unul dintre subiectele mele de suflet, iar cartea asta e genul ăla de manual care ar trebui să fie citit de orice profesor sau părinte.

Până scriu eu articolul sau articolele despre carte, vă las să vă uitați la înregistrarea asta cu Robinson pe subiect (despre care se zice că e cel mai vizionat video din cadrul TED Talks din istorie). Și după ce îl ascultați pe Sir Robinson vorbind despre educație și creativitate așa cum doar el știa, zic să vă luați și cartea, pe care o găsiți la Editura Publica, alături de alte titluri interesante despre educație.

[Literatură universală] Pianistul, Wladyslaw Szpilman, Editura Humanitas, 280 pagini

Știam de cartea asta de multă vreme, dar nu apucasem niciodată să o citesc. Nici filmul nu l-am văzut. Așa că mi-am îndreptat acum atenția spre ea. Și cred că e de prisos să vă spun cât de răvășitoare e. Cartea este jurnalul lui Wladyslaw Szpilman, un pianist celebru și talentat din Varșovia, căruia nemții îi omoară întreaga familie, iar el e nevoit să se ascundă și să se înfometeze timp de șase ani, ca să poată supraviețui. În 1946, la un an de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Wladyslaw Szpilman publică „Pianistul”, o relatare tremurătoare a ceea ce s-a întâmplat între anii 1939 și 1945.

Ca să înțelegeți cel mai bine drama prin care a trecut Wladyslaw și întreg poporul evreu, vă las câteva fragmente revelatoare din carte:

„Acolo zăceau trupurile celor care fuseseră împușcați cu o zi în urmă pentru încălcarea vreunei interdicții, poate chiar pentru vreo tentativă de evadare. Printre cadavrele bărbaților zăceau și trupurile unei tinere femei și a două fetițe cu craniile complet sfărâmate. Oamenii își arătau unul altuia zidul lângă care zăceau trupurile, care avea urme vizibile de sânge și bucăți de creier. Copilele fuseseră ucise prin metoda preferată a nemților: fuseseră prinse de picioare și capetele lor izbite cu avânt de zid. Pe cadavre și printre bălțile de sânge închegate se plimbau muște mari, negre și se vedea clar cum corpurile intrate în descompunere se umflau de căldură.”

„Pe trotuar se furișa un băiețel de vreo zece ani. Era palid și atât de înspăimântat, încât a uitat să-și scoată șapca în fața unuia dintre jandarmi, care venea din sens opus. Neamțul l-a oprit pe băiat, a scos pistolul și, fără un cuvânt, i l-a pus la tâmplă și a tras. Copilul a alunecat la pământ, a dat din brațe în convulsii, a înțepenit și a murit. Jandarmul a pus revolverul înapoi în toc și a mers mai departe. L-am privit mai cu atenție: nici măcar nu avea o expresie brutală pe chip, nici nu părea furios. Era un om normal, liniștit, care tocmai își îndeplinise una dintre numeroasele sale obligații cotidiene mai puțin importante, pentru ca, o clipă mai târziu, să uite de ea, ocupat fiind cu alte probleme, mai serioase, care-l așteptau.”

„Două zile mai târziu, și la cinci zile de când mâncasem ultima dată, am pornit iarăși în căutare de apă și hrană. În clădire nu exista apă curentă, dar erau butoaie folosite în caz de incendii, pline ochi cu apă, dar acoperită cu o peliculă plină de muște, țânțari și păianjeni morți. Cu toate astea, am băut cu poftă. Am fost nevoit însă să mă opresc pentru că apa duhnea și era greu să nu înghit o dată cu ea și insecte moarte. În atelierul de tâmplărie am reușit să găsesc niște coji de pâine. Erau mucegăite, acoperite de praf și de excremente de șoareci, dar pentru mine reprezentau o comoară. Un tâmplar știrb nici nu putuse bănui că, lăsându-le, avea să-mi salveze viața.”

[Non-ficțiune] MagicHome – Magia e în fapte, +10.000 români, Editura The Writing Journey, 248 pagini

Când eram întrebată până acum care e cartea la care am plâns cel mai mult, îmi era foarte greu să am o singură carte în minte. Sunt atât de multe cărți răvășitoare, încât e greu să te gândești doar la una. Însă acum știu sigur că dacă mă va mai întreba cineva asta, răspunsul va fi de departe „MagicHome”.

Cartea e mai mult decât povestea celei mai de impact campanii sociale din România, la care am contribuit fiecare dintre noi, măcar cu un sms lunar. Cartea asta e o mărturie colectivă a bunătății, în contrast cu un sistem medical ineficient. Așa că ea trebuie citită atât de toți oamenii de comunicare, cât și de toți oamenii care au stat vreodată pe un scaun de spital, așteptând să se întâmple ceva. Dar, mai ales, ar trebui citită de fiecare părinte, pentru că acel scaun poate fi ocupat, din păcate, de oricare dintre noi.

„MagicHome” conține mărturiile tuturor celor implicați în campanie, de la Mel și Vlad până la oamenii din agențiile care s-au ocupat de ea și oamenii care au promovat-o prin diverse canale. Dar mai conține ceva. Conține mărturiile oamenilor care au stat pe acel scaun, de la celebrități la oameni simpli, mărturiile celor care s-au implicat în strângerea de fonduri și, cel mai important, mărturiile părinților care au stat pe un scaun real de spital și ai căror copii, din păcate, nu au supraviețuit în lupta cu boala.

Nu am putut alege un citat relevant din carte, așa cum fac de obicei la cărțile pe care le citesc. Fiecare fragment din cartea asta m-a răvășit, dar mi-a dat și forță că se poate. Am plâns cu suspine, cu inima sfâșiată de durere, dar mi-am adunat și mai multă putere să lupt pentru mine și copilul meu. Pentru că e o lecție care ne învață că puterea stă în noi. Și că dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie doar să punem mâna și să facem.

[Non-ficțiune] Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor, Oliver Sacks, Editura Humanitas, 240 pagini

Nu cred că am avut contact prea mult până acum cu oameni care au deficiențe de auz. Când eram copil, aveam pe scară doi vecini de vârste apropiate cu mine, iar toată interacțiunea noastră consta într-o mână ridicată în semn de salut și un zâmbet. Când am mai crescut și am intrat în lumea ONG-urilor, am participat la tot felul de activități, încercând să înțeleg cât de cât cum e viața pentru ei.

N-aș putea să spun de ce am ales cartea asta acum, dar mă bucur că am făcut-o, pentru că m-a tras tare de mânecă și mi-a deschis, în mod ironic, ochii și urechile. Sacks a studiat „lumea surzilor” tot dintr-o întâmplare. Primise la un moment dat pentru recenzare o carte pe subiect, a găsit interesant subiectul și a vrut să afle mai multe despre asta. A început cercetarea și a scris chiar și un eseu pe subiect, însă editorul său i-a spus că îi place atât de mult, încât ar trebui să transforme eseul într-o carte. Așa a luat naștere „Văzând glasuri”.

În ea, Sacks analizează modul în care gândesc copiii care se nasc surzi față de copiii care aud, prezintă diferențele dintre un om care nu vede și unul care nu aude, povestește istoria comunităților de surzi, a școlilor speciale și a limbajului semnelor, precum și multe cercetări relevante din acest domeniu.

Am aflat niște lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată. E cutremurător să afli cât de diferită este viața cuiva care nu aude, fie că s-a născut așa, fie că și-a pierdut auzul pe parcurs. Cum lipsa auzului poate influența complet apariția și dezvoltarea limbajului, cât de străini se simt unii copii surzi în propriile familii și cât de captivi se simt adulții surzi care nu se bucură, la fel ca noi, cei cu auz, de o muzică bună sau de vocea propriului copil.

În mod și mai ironic, am citit cartea asta cu dopuri în urechi, ca să nu mai aud țipetele vecinilor gălăgioși. Am conștientizat ironia de abia când am terminat cartea și când m-am gândit că, față de surzi, eu trebuie să fiu recunoscătoare că am oricând opțiunea de a auzi sau nu zgomotul din jurul meu.

[Biografie] Ieri, azi, mâine, Sophia Loren, Editura Rao, 320 pagini

Nu m-am putut deloc conecta cu doamna Loren. Bine, nu eram conectată nici înainte și nu știam mai nimic despre viața ei, dincolo de cariera în filme. Sau mai bine spus de înfățișarea și aparițiile sale. Pentru că înainte de orice, Sophia Loren rămâne totuși un „simbol de frumusețe”. Și tocmai pentru că nu știam mai nimic despre viața ei și pentru că femeia împlinește anul ăsta 87 ani, am zis să îi citesc biografia proaspăt lansată, că sigur a strâns ceva povești faine în toți anii ăștia.

Însă cartea ei nu m-a prins deloc. Am tras tare de mine să o duc până la final și să aflu toate detaliile care ar mai fi putut apărea. Nu mi-a plăcut tocmai stilul ăsta de „școlăriță prostuță”, căreia i se așază lucrurile pe tavă destul de ușor, presărate cu inepuizabile dulcegării, romantisme și stări de visare. Până și momentele mai dificile din viața ei (pierderea a două sarcini, moartea unor apropiați sau perioada cât a fost în închisoare) sunt povestite prea superficial. Mi se pare că trece mult prea repede prin însemnarea unor momente, parcă doar ca să publice o biografie și apoi să ia masa cu familia. Iar pe cele cu adevărat revelatoare le minimizează, punând mai mult accent pe viața de star, decât pe viața de om.

Singura parte din carte care m-a prins a fost începutul capitolului al X-lea, în care povestește despre întâlnirea ei cu Charlie Chaplin și cum era el pe platou și în viața reală. Și asta pentru că eu îl iubesc pe Charlie Chaplin, iar biografia lui e de departe prima în topul meu personal de biografii.

Acum, nah, dacă mie nu mi-a plăcut nu înseamnă că nu vă va plăcea nici vouă. Poate unii dintre voi aveți o conexiune mai bună cu „La ciociara”, mai ales dacă sunteți fani romance, glam și alte nebunii de astea. Eu mă întorc la cărțile mele cu suferință pe bune și la biografiile acelea mai pe gustul meu.

Ah, și vă las un citat din carte. Care aparține, bineînțeles, lui Charlie Chaplin:

„Sophia, draga mea, ai o limitare mare, pe care trebuie să o dobori dacă vrei să devii o femeie pe deplin fericită. Trebuie să înveți să spui nu. Gata cu gândul de a le face mereu pe plac celorlalți, gata cu dorința să le vii tuturor în întâmpinare. Nu, nu și iar nu! Tu nu știi să spui nu, iar asta e o lipsă gravă. Să înveți să spui nu e esențial ca să-ți poți trăi vremea cum vrei. Și mie mi-a fost greu, dar de când am înțeles, nimic nu a mai fost ca înainte: viața mea a devenit infinit mai simplă.”

[Non-ficțiune] Cum să NU scrii un roman, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Editura Baroque Books & Art, 312 pagini

Primul lucru pe care pot să îl spun despre cartea asta este că am râs. Mult. Cu lacrimi. Și mi-a plăcut. Tare. E scrisă de doi oameni prin mâinile cărora au trecut de-a lungul anilor topuri de manuscrise, cele mai multe dintre ele nepublicabile. Așa că s-au gândit să scrie o carte despre cum să NU scrii un roman. Și au făcut-o într-un mod amuzant, ironic, atractiv și practic. Au folosit fragmente din manuscrisele nepublicabile și au făcut „o analiză pe text” despre ce e greșit acolo. Pentru că se pare că învățăm mult mai bine din greșeli decât din „așa da”. Și zic din capul locului că ei nu oferă reguli, ci observații. Aah, și bineînțeles recomandă tuturor, dar mai ales celor care vor să scrie un roman publicabil, să citească. Mult. Și, evident, cărți bune.

Howard Mittelmark este scriitor, editor, ghostwriter, critic literar și a lucrat cu agenți literari sau editori de carte, iar Sandra Newman este autoarea mai multor cărți și profesoară de creative writing. Împreună au scris această carte savuroasă, prin care ating mai toate aspectele esențiale în procesul de scriere a unui roman: intriga, personajele, dialogul, limbajul, documentarea, coerența, autenticitatea, credibilitatea, finalul, stilul, vocea, gramatica, comparațiile, descrierile, naratorul, decorul, tema, umorul, rescrierea și, bineînțeles, comunicarea cu editorul.

E greu să aleg un singur fragment relevant din tot ce am subliniat în carte, așa că vă las pe voi să vi le alegeți singuri, după ce citiți propriul exemplar din „Cum să NU scrii un roman”.

[Biografie] Arta de a asculta și alte lecții de viață, Michael Caine, Editura Nemira, 296 pagini

Prima mea amintire despre Michael Caine, pe numele său real Maurice Joseph Micklewhite Jr., este de pe vremea când eram copil. Jucase atunci în filmul „Mâna”, un horror din 1981 care m-a marcat atât de tare, încât ani de zile am văzut mâna aia peste tot în jurul meu. Dar am separat filmul de actor și l-am urmărit pe Michael Caine de-a lungul anilor, admirându-i atât talentul actoricesc, cât și principiile de viață. Și cred că vă amintiți și voi câteva dintre filmele celebre în care a apărut (Alfie, Austin Powers, Miss Congeniality, Batman, Inception, Now you see me sau Going in style), alături de accentul său unic și savuros.

I-am citit autobiografia cu un drag teribil pentru tot ce este Sir Michael Caine, pentru modul în care își păstrează omenia și bunul simț în ciuda celebrității sale, cum se comportă și cum vorbește despre soția și despre familia lui, cum își respectă meseria și, mai ales, cum își trăiește viața. Cred că biografiile au menirea de a ne apropia mai tare de celebrități și de a vedea latura lor umană, de a învăța lucruri bune de la ei și cred că lui Michael Caine i-a reușit de minune treaba asta în cartea lui. Citind-o, simțeam că am onoarea să particip la un curs privat cu Sir Michael Cain, luându-mi notițe la tot ce spune și privindu-l cu toată admirația din lume. Și sunt sigură că vă va plăcea și vouă, pentru că pe lângă povestea incredibilă de viață și pe lângă toate lecțiile pe care le veți învăța de la el, veți aprecia stilul său de povestitor, umorul și franchețea specifice.

Am scris despre ea separat în articolul 28 lecții de viață de la omul și actorul Sir Michael Caine

[Non-ficțiune] 100 de femei afurisite. O istorie, Hannah Jewell, Editura Nemira, 464 pagini

Oh, cartea asta! E… altfel. E atât de „altfel”, încât mi-e și greu să o definesc. Dar cert e că mi-a plăcut. Și am râs tare la fiecare pagină. E combinația aceea minunată de inteligență, umor și limbaj liber, care mie îmi place atât de mult.

Dar hai să vă povestesc un pic despre Hannah Jewell, autoarea cărții, ca să înțelegeți contextul. Ei bine, Hannah este video-jurnalist la Washington Post pe politică și divertisment și a fost autor senior la BuzzFeed UK, unde s-a remarcat pentru satira politică. Are un masterat în studiul Orientului Mijlociu și o specializare în Relații și Politici Internaționale. Și, bineînțeles, nu-i place de Donald Trump și de bărbații ca el.

Când Donald Trump s-a remarcat prin misoginismul său exagerat și a făcut-o pe Hillary Clinton „femeie afurisită”, Hannah s-a activat și a analizat înțelesul acestei expresii. Și a vrut să îi arate lui Trump și bărbaților ca el ce înseamnă de fapt o „femeie afurisită”. Așa a luat naștere cartea „100 de femei afurisite”, o colecție de povești ale femeilor care au scris istoria, care au făcut ceva remarcabil în viața lor și care nu s-au pliat pe cerințele societății în care au trăit. 100 de femei de la începutul lumii și până în ziua de azi. Iar pe majoritatea dintre ele nu le știm sau nu am auzit niciodată de ele, pentru că nu se află nici în manualele de istorie, nici în majoritatea cărților despre femei.

„În cartea asta, o femeie afurisită este una care a reușit să enerveze un bărbat pentru că nu s-a purtat așa cum se aștepta el. Sau care a avut idei prea puțin tipice pentru o doamnă. Sau care a omorât un bărbat.”

„Sunt nume de doamne. Sunt numele unor femei prea curajoase, prea inteligente, prea neconvenționale, prea implicate politic, prea sărace, prea puțin doamne sau prea puțin albe ca să fie luate în seamă de contemporanii lor ofiliți și fără suflet.”

Cele 100 de femei sunt împărțite în nouă categorii:

1. Minunatele excentrice din antichitate;
2. Femei cu un număr impresionant de crime la activ;
3. Femei care au fost genii, deși erau fete;
4. Femei care au scris lucruri periculoase;
5. Femei care purtau pantaloni și aveau hobby-uri groaznice;
6. Femei care s-au luptat cu imperii și cu rasiști;
7. Femei care au știut să se distreze al dracului de bine;
8. Femei care le-au tras pumni naziștilor;
9. Noile voastre modele revoluționare.

Pentru cei slabi de îngeri, care caută doar limbaj academic și nu suportă limbajul liber, poate ar fi mai bine să citiți un manual clasic. Pentru toți ceilalți ca mine, care adoră ironia și nu au nicio problemă cu niște cuvinte care nu se găsesc în manualele clasice, citiți cartea asta, proaspăt lansată la Editura Nemira, în colecția Orion. Și tot vouă vă recomand documentarul de pe Netflix „Istoria înjurăturilor”, la care m-am uitat și eu de curând.

***

Pentru luna mai am pregătit o surpriză împreună cu prietenii de la Editura Publica. Pentru că Publica a fost prima editură cu care am colaborat în urmă cu zece ani și pentru că genul meu preferat este biografia, am decretat luna mai #LunaBiografiilorPublica. Așa că ne auzim în mai, cu alte și alte povești de viață.

Până atunci, spor la citit și nu uita: Reading is cool!