Acum vreo 25 ani, m-am trezit cu o pată pe corp. Mi-a apărut pe coapsă, la spate. Era cât un telefon mobil din zilele noastre, tare, roșie, fierbinte și mă mânca în draci. Mama zice că a fost în perioada în care am făcut niște injecții cu antibiotic. Eu o asociez cu perioada după pierderea bunicului meu. Medicii îi zic de 25 ani urticarie cronică cauzată de stres. Pentru că pata aia s-a transformat de-a lungul anilor în pete mari pe tot corpul, în membre umflate ca în desene animate sau în filmele de comedie (deși, credeți-mă, nu e nimic amuzant) și în multă-multă durere.

Pot fi foarte bine câteva luni și într-o zi mă trezesc pur și simplu cu ochii umflați de nu mai văd, buzele imense de îmi cade apa pe alături când o beau (am înțeles și eu de ce beau fetele cu botox cu paiul), gâtul și urechile gigantice, din cauza cărora nu mai aud bine și nu pot respira corect. Se întâmplă la fel în tălpi, în palme, pe scalp, iar corpul se umple de pete, de parcă m-ar fi ars cineva. Și atunci, în funcție de gravitate, fie iau medicamente și rămân acasă să mă odihnesc ca o legumă câteva zile, fie ajung la urgențe și reușesc să stabilizez pe moment situația cu o perfuzie.

Asta s-a întâmplat și acum în iunie, când mi-am petrecut cea mai mare parte a lunii nu în „Tenerife” cum plănuisem, ci (din nou) prin spitale. Inițial, am zis că rezolv cu câteva medicamente acasă. Când treaba s-a prelungit și s-a înrăutățit, am ajuns la urgențe. A doua zi, după ce m-au stabilizat, au zis să vin pentru investigații și internare de o zi. Dar când am ajuns, mi-au spus că e grav și că trebuie să rămân internată măcar o săptămână. Am avut un deja-vue și am rămas internată.

De data asta a fost foarte diferit. Pentru că acum aveam și diabetul. Și se pare că domnului diabet nu îi place deloc tratamentul pentru urticarie, motiv pentru care am trecut pe insulină. Și da, recunosc că amazoana din mine s-a simțit epuizată: două perfuzii pe zi, patru insuline pe zi, medicamente, creme și glicemie luată din două în două ore. Deja îmi dădeau lacrimile numai cât simțeam acul care mă înțepa din nou și îmi doream să fie ultima oară. Și tot ce auzeam în jurul meu erau vorbele astea ca o mantră: „Fără stres”. Și respiram adânc, mă linișteam și o luam de la capăt.

Acum sunt în perioada de recuperare cu tratament timp de 15 zile, apoi pauză o săptămână, apoi din nou investigații. Am două regimuri pe care trebuie să le urmez, unul pentru diabet (sănătos și fără zahăr), unul pentru urticarie (fără pic de sare). Am un „kit de urgență” dat de medici format din injecții cu adrenalină, un spray ca să pot respira, o cremă și mai multe pastile pe care trebuie să le iau pe loc, după care să o tulesc la urgențe.

N-au nicio logică atunci când apar. Nu le-am putut asocia cu nimic extern care să le provoace. Am ținut jurnale cu ce am mâncat și ce am folosit. Am făcut teste la alergii. Am făcut analize și investigații și încă fac. Dar se pare că e o reacție a corpului meu la stres.

Penultima oară când am stat în spital cu treaba asta mi-au pus diagnostic burnout sever. Am zis că m-am învățat minte. Se pare că trebuie să mai învăț. O doctoriță de la urgențe mi-a spus mai în glumă că trebuie să învăț să fiu un pic mai „nesimțită”, să nu îmi mai pese atât de mult, mai ales de lucrurile care nu contează cu adevărat. Serios că încerc.

Vai!, și de nu aș ști și eu teoria cu iubirea de sine, cu liniștea interioară, cu detașarea și făcutul de lucruri doar pentru tine. De câte ori nu le-am trâmbițat și nu le-am făcut. Și totuși… urticaria cronică sau cum s-o mai numi e tot acolo și după 25 ani. Asta dacă o fi până la urmă de la stres și încă trebuie să învăț eu cum să gestionez toată treaba asta sau dacă o fi cu totul altceva de care încă nu și-a dat seama niciun medic.

Și când eram pe patul de spital zilele astea, m-am gândit că după atâta amar de vreme, poate ar trebui să vorbesc și eu despre asta aici. Pentru că până acum am purtat-o cu mine, ca un bagaj de mână, de-a gata, fără să-mi pun măcar problema să zic ceva. V-am povestit toate astea nu pentru compătimire (dacă aveam nevoie de ea, o făceam mai devreme), ci din mai multe motive. Ca să știți de ce uneori dispar pur și simplu, de ce uneori anulez sau nu sunt în stare să vin la evenimente, de ce uneori nu sunt în stare să răspund, de ce uneori par din alt film (numai eu știu durerea cu care am am dus unele evenimente sau ce disconfort îmi provoacă starea asta). Ca să îmi vărs aici păsul ăsta de care m-am săturat până peste cap și care doare și fizic, și emoțional. Ca să aflu dacă mai sunt și alții în situații similare. Ca să sper la metodele potrivite de vindecare. Pentru că, credeți-mă, ajungi să încerci orice, numai să știi că nu mai treci prin asta. Și tot ce îți dorești e sănătate, iubire și multă-multă liniște.

Foto: Fotograf Irina Mocanu Studio
Make-up: Rodica Horciu MakeUp Artist