Eroul care m-a invitat la vals

Prima mea amintire este de pe la trei ani. Eram în curtea casei de la Huși. Aruncam un cerc mic de plastic înspre o rață galbenă de jucărie, sperând să se încolăcească perfect în jurul gâtului ei. Era una dintre puținele jucării din anii `80. Dar cercul era încăpățânat. Așa, ca stăpâna lui. Și în loc de gâtul raței, și-a luat zborul spre beci. Țin minte și acum întunericul care venea de acolo și spaima pe care am trăit-o. Fie că trebuia să intru acolo să îmi recuperez cercul, fie că trebuia să îmi las jucăria pierdută pe veci în beciul misterios, ambele variante erau cele mai triste opțiuni pentru un copil de trei ani. Dar partenerul meu de joacă de atunci a salvat situația. A intrat în beci, a recuperat cercul și mi l-a adus înapoi, zâmbind. Atunci a devenit eroul meu.

Amintirile dinainte de trei ani cu el le am doar din fotografii. Așa cum e cea făcută când eu aveam doar două luni, iar el m-a luat în brațe și a dansat cu mine primul meu vals. Apoi amintirile continuă, una după alta. Îmi aduc aminte sunetul mașinilor de cusut Singer din atelierul de croitorie unde lucra, de mirosul revistelor Neckermann, pe care le răsfoiam în fiecare zi și de piruetele pe care le făceam în atelier, în timp ce visam că port și eu ținutele din catalog.

Muzică, vin și dragoste

Îmi aduc aminte prima vizită la bloc, când m-a luat să îmi arate cum va arăta noul apartament, cu ochii triști ai oricărui om care își pierde casa de-o viață. Dar acolo, în acel apartament, am și mai multe amintiri. Primul gând se duce către pick-up, acel obiect magic la care ascultam disc după disc și care ne oferea atât de multe motive de bucurie. Îmi aduc aminte biblioteca din casă, plină-ochi de cărți, radioul și televizorul, nelipsitele surse de divertisment, dar mai ales îmi aduc aminte romanțele și melodiile de petrecere pe care le cânta el tot timpul. Iar eu îl priveam fascinată, cum trece de la Ioana Radu la Gică Petrescu și cum reușește să îmi transmită atâta emoție, atâta bucurie, atâta poftă de viață.

Îmi aduc aminte de via mea dragă și de drumul pe jos până la ea. Mi se părea de fiecare dată o veșnicie. De rândurile nesfârșite de vie, prin care alergam desculță și de mirosul de soare și boabe de struguri. De gustul dulce și inconfundabil al strugurilor pe care îi mâncam direct din vie. De vinul lui, pe care îl știa tot orașul. De mândria și de pasiunea cu care vorbea de fiecare dată despre vin.

Am sunat „acasă”

Mai țin minte pasiunea cu care gătea pentru noi și bucuria pe care o avea când îi savuram mâncarea. Era un gurmand adevărat, căruia îi plăcea să împartă mâncarea cu toată lumea. Făcea tot timpul fapte bune, avea carnet de donator de sânge și se comporta impecabil cu oamenii, dar mai ales cu cea care-i era jumătate. Și noi ne topeam privindu-i.

Îmi amintesc plimbările de-a lungul și de-a latul orașului și mândria cu care le vorbea oamenilor despre mine. Avea o sclipire în ochi când mă privea și părea să fie cel mai fericit. Așa eram și eu. Mă iubea enorm. Îl iubeam enorm.

Într-un an, s-a deghizat în Moș Crăciun și mi-a adus cadouri. Nici nu trebuia să se mai deghizeze. El era oricum Moș Crăciunul meu. Cu părul alb, cu ochii albaștri, cu bunătatea nemăsurabilă, cu acel calm fără margini și cu zâmbetul acela molipsitor. Toată lumea îl iubea și se umplea de bunătate și poftă de viață în jurul lui.

Într-un an, am plecat cu școala într-un schimb de experiență, în Franța. Când am ajuns la familia care trebuia să aibă grijă de mine în următoarele săptămâni, am fost întrebată dacă vreau să sun acasă. Am zis „Da” și l-am sunat pe el. A fost atât de mândru și de emoționat că l-am sunat tocmai din Franța, încât am plâns amândoi.

Stana de piatră

La un an după telefonul din Franța, eram în Iași. Era dimineață devreme, într-o zi friguroasă de noiembrie, când a sunat telefonul. A răspuns mama. A început să plângă. Am știut pur și simplu, fără să-mi mai spună, că s-a dus. Am urlat de durere și am simțit cum lumea se prăbușește, cum se împarte în milioane de bucăți și dispare. Aveam aproape 13 ani. Atunci am aflat pentru prima dată cum e să rămâi fără aer și cum e să te doară carnea pe tine. Atunci m-am îmbolnăvit și au urmat ani de chinuri.

Nu știu cum am ajuns de la Iași la Huși. Privirile ne erau fixe, iar noi eram în transă, de durere, de negare, de singurătate. Știu doar că pe toată perioada înmormântării, am fost o stană de piatră, care urla pe dinăuntru. Țin minte figura și cuvintele unuia dintre colegii săi croitori, care a venit la mine și mi-a zis cu tristețe „Eh, acum s-a dus și el…”. Nu am știut cum să reacționez și ce să spun. Am stat acolo, în fața lui, fără să scot o vorbă, fără să fac vreun gest. Doar lacrimi nesfârșite îmi curgeau încontinuu pe obraji. Îmi aduc aminte că m-am dus la geamul apartamentului de la etajul doi și am privit în stradă mulțimea imensă de oameni care veniseră să îi aducă un ultim omagiu. Toată lumea îl iubea și tuturor le era greu să accepte că un om atât de minunat nu mai era printre ei.

La umbra nucului bătrân stă un înger păzitor

A fost înmormântat sub un nuc, „la umbra nucului bătrân”, așa cum zicea și romanța pe care obișnuia să o cânte tot timpul. Dar pentru mine a devenit îngerul meu păzitor, cel care mi-e alături de fiecare dată și care continuă să mă ocrotească de sus, așa cum a făcut-o întotdeauna cât a fost pe Pământ. Chiar dacă încă plâng de durere și de dor, știu că el mi-e alături. Și continuă să fie modelul meu de bunătate, care mă inspiră să fac bine, să zâmbesc, să fiu om.

Astăzi, 12 februarie 2020, bunicul meu ar fi împlinit 90 de ani. Și astăzi, mai mult decât oricând, mă bucur că Rebeca mea are parte de aceeași dragoste imensă pe care am avut-o eu. Că părinții mei pot fi la rândul lor bunicii extraordinari pe care i-am avut eu și sper să îi fie cât mai mult timp prin preajmă, să o ghideze, să o protejeze, să îi devină modele. Eu nu mai am bunici. Dar voi, dacă îi mai aveți, iubiți-vă și apreciați-vă bunicii cât mai puteți, pentru că doare teribil când dispar de lângă voi! 

© 2019 Fotograf Irina Mocanu