Îți imaginezi cum ar fi fost să stăm acum în case fără acces la internet și Netflix? Da, rupem Netflixul în perioada asta și căutăm să ne umplem timpul cu filme și seriale care mai de care mai atractive, mai relaxante, mai pline de înțeles. Avem oricând la îndemână canalele și mijloacele necesare să căutăm ce ne interesează, să aflăm informația, să ne destindem, să punem pauză, să revenim, să dăm mai departe, să ne bucurăm în orice moment de filmul bun pe care vrem să-l urmărim.
Evident, pentru generația noastră, ăsta e un lucru mare, pentru că noi am avut acces doar la programele fixe de la televizor, când era vorba de un serial și cel mult la un DVD, când voiam un film. Și pentru că perioada asta de izolare m-a făcut mai nostalgică decât în orice altă perioadă, mi-am adus aminte de serialele cu care am crescut eu și de care sunt sigură că îți vei aminti și tu cu mare-mare plăcere!
10 seriale la care ne uitam în anii `90
Twin Peaks (1990-1991). Dacă mă întrebi pe mine care e serialul care mi-a marcat copilăria și tinerețea, o să-ți răspund instant că e Twin Peaks. De abia trecusem de momentul `89 și habar n-aveam ce e cu noi, așa că atunci când a apărut serialul ăsta dintr-o cu totul altă lume, ne-a zdruncinat și mai tare. Nici acum nu pot să ascult muzica de pe coloana sonoră și tresar speriată de fiecare dată când aud câteva note care doar seamănă cu acea muzică. Nu mai zic de scene din film care îmi reapar în minte sau lucruri pe care le fac și care îmi aduc aminte și acum de acel serial tremurător: când văd un buștean, când văd încăperi luminate cu roșu sau când fac cunoștință cu o femeie pe care o cheamă Laura;
Dallas (1978-1991). Dacă la Twin Peaks se puteau uita doar unii dintre noi și mai nimeni nu mai vrea să își amintească de el, Dallas era filmul de familie la care se uita toată casa, tot blocul, tot cartierul, toată România. Îmi aduc aminte când ne jucam în fața blocului și, la un moment dat, seara, ieșea câte un părinte la geam și striga doar atât: „Începeee!”. Lăsam totul și fugeam toți la casele noastre, unde ne propteam în fața televizorului, alături de întreaga familie și urmăream un nou episod din Dallas. A doua zi, când ieșeam afară, povesteam între noi despre Dallas și jucam jocuri de rol, în care eram JR, Bobby, Sue Ellen, Pamela, Lucy și tot așa. Tot despre asta povesteau și părinții când se întâlneau. Cât despre coloana sonoră… da, pot să o ascult și acum și să râd amintindu-mi cum era pe atunci;
Beverly Hills 90210 (1990-2000). BH a fost serialul în care am trăit alături de tinerii din film toate sentimele specifice unor adolescenți. Țin minte că era pe atunci celebra gumă cu surprize în care puteai să găsești imagini cu actorii din Beverly Hills. Evident că am avut și eu colecție. Și am mai avut, ca orice „copchilă” de la acea vreme, un „crush” pe unul dintre actori. În cazul meu, era Dylan, cu care aveam, bineînțeles, și poster. Am fost mega-tristă anul trecut când Luke Perry a murit din cauza unui atac de cord. Mai trebuie să spun cât de devastată am fost pe 4 martie, când am aflat că și el, și Keith Flint, solistul de la The Prodigy, au murit? Doamne, ce perioadă… minutele devorate în fața televizorului, urmărind serialul; colecția de surprize; articolele din reviste; tricourile cu The Prodigy, casetele și nesfârșitele postere…
Salvați de clopoțel (1989-1992). Un alt serial cu adolescenți care ne-a ținut în fața televizoarelor, care ne-a făcut să ne îndrăgostim, să râdem și să suferim a fost „Saved by the bell”. Un serial care ne făcea să visăm la o școală ca-n afară, dar mai ales la niște povești care nu aveau cum să se întâmple sub nicio formă, mai ales în realitatea de la acea vreme. Nu mai știu dacă aveam surprize sau postere cu ei, dar cu siguranță știu că apăruseră tot felul de obiecte promoționale cu serialul, iar fețele lor erau pe toate obiectele pentru cei de vârsta noastră. Ca un fel de Selly, în epoca de piatră;
Familia Bundy (1987-1997). De departe serialul meu preferat, când vine vorba de seriale de comedie din acea perioadă. Am râs cu lacrimi la fiecare episod văzut și revăzut, chiar dacă la acea vreme nu înțelegeam glumele despre căsnicie. Chiar mă gândeam să îl revăd acum și să văd cum e cu umorul după mai bine de 20 de ani și după ce eu am trecut printr-o căsnicie și un divorț. Cât despre actori, e clar că Ed O`Neill e de departe un personaj în sine, pe care nu ai cum să nu-l iubești. Dar inima mea a mers între timp la Christina Applegate, săgetătoarea mea divorțată, plină de umor, pasionată de teatru și dans;
Dosarele X (1993-2002). Nu știu dacă mai sunt pe aici fani Dosarele X, dar eu una am fost mare fan. Nu știu ce eram mai mare, fan X Files sau fan David Duchovny, cert e că mi-a plăcut la nebunie serialul și l-am urmărit cu mare entuziasm. Era un SF mult mai digerabil decât Twin Peaks, chiar dacă trata niște chestiuni paranormale greu de imaginat. Repet, e foarte posibil să fi fost mult mai digerabil și datorită domnului Duchovny. Apropos, dacă încă nu ai făcut-o, musai să citești și cărțile scrise de el, Holy Cow și Bucky F*cking Dent.
Tânăr și neliniștit (1973-prezent). Dacă mă întrebi despre ce e vorba mai exact în serialul ăsta, nu știu să-ți răspund. Nu mai știu când am început noi să ne uităm la el, cât am reușit să vedem din el și, mai ales, ce am înțeles din tot ce se petrecea acolo. De exemplu, eu țin minte doar câteva frânturi: mustața actorului principal; un moment când un el o sărută pe o ea, încep să facă dragoste, ea zice că o să se răcească mâncarea, el spune că o să o încălzească după, că doar de asta a fost inventat cuptorul cu microunde, iar eu mă gândeam doar la cât de norocoși sunt americanii că au cuptor cu microunde și noi nu (nah, a mai durat ceva până a ajuns și la noi și, mai ales, până a devenit ceva atât de banal); și mai țin minte cum mă prosteam cu ceilalți copii, ne strigam unul pe altul și ne întorceam în reluare, cum făceau actorii din generic;
Baywatch (1989-2001). Și dacă tot am pomenit de mișcat în reluare, gândul mi s-a dus inevitabil la Baywatch. Pentru că tot cu prietenii de atunci ne prosteam și alergam în slow-motion, ca salvamarii din serial. Ne mai lipsea plaja, vântul în plete și un corp ca al Pamelei Anderson. Pentru că… da, atunci am cunoscut-o noi pe Pamela Anderson, o adevărată „bunăciune” la acea vreme. Dacă îți dai seama, nici măcar nu îmi aduc aminte de vreun personaj masculin din filmul ăla. Bine, în afară de David Hasselhoff, care oricum nu prea conta pentru noi;
Telefonul de la miezul nopții (1988-1991). N-aș putea să îți povestesc anumite scene din serialul ăsta, pentru că odată ce începea, eu eram hipnotizată și fascinată de vocea lui Gary Cole și de cât de tare e să ai o emisiune la radio. Nu știu dacă de acolo a pornit chemarea mea pentru radio, dar cu siguranță a avut un impact asupra mea. Și chiar dacă am făcut doar emisiuni de zi până acum, gândul meu rămâne la emisiunile de noapte și la acel tipar unic;
Sclava Isaura (1976-1977). Sclava Isaura a fost primul serial de tip telenovelă difuzat în România, chiar dacă la noi a fost difuzat după Revoluție. Țin minte că eram în sufragerie cu ai mei, strânși în jurul mesei, jucând rummy, cu televizorul deschis în fundal. La un moment dat, a început serialul ăsta și parcă lumea s-a oprit în loc. Cât a durat primul episod, nu am jucat și nu ne-am mișcat. Eram captivați, pentru că era ceva cu totul nou. Iar limba aceea… nu ai cum să nu te înmoi măcar puțin când auzi portugheza.
După Sclava Isaura au urmat nenumărate telenovele, care ne-au făcut experți în spaniolă și drame în familie. Generații întregi de femei erau lipite de televizor, urmărindu-le pe Andrea del Boca, Thalia, Natalia Oreiro sau alte dive latine care concurau cu romanele Sandrei Brown, ale lui Danielle Steel sau cu orice alte romane de romance de la acea vreme.
Dar să revenim la celelalte seriale, pentru că mai merită menționate câteva aici. La capitolul seriale polițiste, erau: Caracatița, Verdict: crimă și Columbo. Nu o putem uita pe „perfecta” Dr. Quinn, pe amuzanta Ally McBeal, pe haioșii Maddie și David, pe arțăgoșii din Melrose Place și pe dragostea mea, Prințul din Bel Air, aka Will Smith, cel care a bătut recordul la posterele mele și cel cu care visam să mă căsătoresc. Ah, și să nu uităm de serialele cu animale, Lessie și Black Beauty, dar nici de serialele de desene animate de la acea vreme, pe care te las pe tine să le scrii aici.
Și dacă tot îmi zici cum stăteai la capitolul desene animate în copilăria ta, spune-mi, te rog, un pic și ce amintiri ai tu cu serialele de la acea vreme și care sunt cele de care îți amintești cu cea mai mare plăcere, mai ales că mai sunt multe care lipsesc din lista mea!
Comenteaza