Asta am auzit mai tot timpul în jurul meu. Inclusiv când eram în anii teribiliștilor 20, când 40 mi se părea ceva din secolul viitor. Și uite-mă aici, acum, proaspăta posesoare a primilor 40 ani de viață. Și știți ceva? Chiar simt că viața începe cu adevărat la 40 ani. Nu, nu, stați liniștiți, nu o dau în clișee. Doar că e al naibii de mișto sentimentul ăsta. Hai să vă explic. 

Nu cred că are legătură fix cu vârsta, cu numărul exact de 40. Însă cred că are legătură cu perioada din viața ta când înțelegi cu adevărat care e rostul vieții. Nah, fiecare etapă cu prioritățile și învățăturile ei. Normal că zâmbesc când mă uit înapoi și îmi aduc aminte ce conta pentru mine la 20 sau la 30 ani, cum vedeam lumea și ce îmi doream. Dar, mai mult decât atât, ce nu îndrăzneam să spun, cum acceptam lucruri care nu îmi plăceau și cum mă chinuiam, crezând că așa trebuie să fie. 

Lumea mă inundă cu complimente în ultima perioadă și îmi spune că radiez, că strălucesc. Pentru că așa mă simt. Bine, fiică-mea zice că dacă am 40 sunt deja „trecută”. O înțeleg, și eu gândeam la fel la vârsta ei despre oamenii „în vârstă”.

Din punct de vedere medical, am reușit să țin diabetul sub control și acum toate analizele mele arată ca ale unui pacient cu pre-diabet. Plus toate celelalte analize impecabile. Nutriție, sport, medici buni și o atitudine pozitivă. Din punct de vedere profesional, mi-am găsit locul și simt că fac ce-mi place, că fac ceva cu sens, alături de niște oameni mișto. Din punct de vedere personal… ei bine, e în sfârșit bine. Cu pace de aia interioară, cu liniște, cu zâmbete, cu iubire. 

Și hai să vă spun ceva. La 40 ani nu mai înghiți toate rahaturile și ignori din plin tot ce nu îți face bine. La 40 ani faci o mega-selecție de oameni, lucruri și activități. Dar mai ales de oameni. La 40 ani te iubești. Dar așa, pe bune. Iar din momentul în care ajungi în etapa asta simți cum se trage cortina, cum cântă îngerii și… vai, cât de mișto e viața.  

Și apropos de asta…

Asta e întrebarea pe care o aud acum mai tot timpul în jurul meu. Să răspund pe scurt: Trăiesc. A nu se confunda deloc cu „Supraviețuiesc”. Din contra, mă bucur de mine, de viața pe care o văd cu ochi noi, de oamenii ăia puțini și buni care contează în viața mea – de omul meu minunat, de fiică-mea cea zâmbăreață, de părinții mei și de familia mea, de gașca nebună. 

M-am îndepărtat ușor-ușor de social media și de postat pe blog și în rețelele sociale după ce am divorțat. Vă zisesem atunci că mi-au scris foarte mulți oameni care treceau și ei prin situații asemănătoare sau care se gândeau să divorțeze, dar, din varii motive, le era teamă. Până aici nimic deosebit. Doar că oamenii ăia postau în social media cât de fericiți sunt în viața lor de cuplu. Șoc și… greață. 

Apoi a fost o avalanșă de postări de imagini cu filtre, oameni care doar promovează încontinuu branduri, culminând cu un munte de opinii și de ură de la oameni pe care nici măcar nu îi cunoști. Păi și de ce să stau eu în mediul ăsta, când pot foarte bine să îmi pun propriile filtre la oameni și la postări; să promovez doar ce folosesc și ce recomand, dar să mai iau și o pauză de la asta, că viața mai e și despre altceva; să port discuții inteligente, cu umor și fără ură, mai ales în viața reală, la un pahar de vin. 

Incredibil sau nu, nu trebuie să ai o opinie despre absolut fiecare lucru sau om de pe planeta asta. Incredibil sau nu, nu e musai să postezi tot ce faci în social media. Incredibil sau nu, chiar poți să trăiești foarte bine fără să lași comentarii la postările sau la oamenii cu care nu ești de acord. Mai ales știți voi ce fel de comentarii, da?

Pe scurt: Viața e mai frumoasă în viața reală. Și e mișto când împărtășești din ea în social media atunci când ajută, când informează corect, când inspiră.  

Și ajungem așa la ultima întrebare…

Am început să scriu pe un blog în 2005, pe vremea când nici nu știam cu ce se mănâncă mai exact bloggingul. Am scris de mică și am iubit să scriu. Încă din copilărie visam să devin scriitoare. Am scris pentru mine, am scris pentru clienții mei, am scris pentru prieteni și cauze sociale sau civice. De ceva vreme scriu pentru firma la care m-am angajat, după 20 ani de freelancing. Ce-i drept, în engleză. Așa că mi-e dor să înșir cuvinte în limba română și, mai ales, mi-e dor să simt feedbackul oamenilor care îmi citesc articolele. Cuvântul acela de „Mulțumesc” pentru că articolul meu i-a ajutat sau inspirat cumva, cât de puțin, e pur și simplu minunat. Și dacă pot să împărtășesc cu oameni faini câte ceva din bucuria vieții după 40 ani, ceva care chiar să ajute sau să inspire, atunci așa să fie. 

Nu promit că fac planuri editoriale, calendare de postări și articole frecvente, ca înainte sau ca la job. Nu de alta, dar o iau ușor. Ceea ce rămâne la fel e curățenia pe care vreau să o păstrez aici. Credeți-mă, să reușești să îți păstrezi curățenia asta în suflet și în viață… „priceless”. Ceea ce vă doresc și vouă. 

Acum că am ajuns la final de articol și la final de an, vă las cu o urare pentru 2024 inspirată din vorbele fiică-mii: „Iubiți și zâmbiți. Și restul vine de la sine”.