Hai să continuăm!

„Nu avem mașini disponibile!”

Da, aș vrea și eu mijloace de transport în comun care să respecte un program bine stabilit și condițiile de care avem nevoie. Dar uite că acolo unde locuiesc eu nu ajunge niciun mijloc de transport în comun. Da, știu, eu sunt vinovată că locuiesc aici. Stați liniștiți, nu îmi dau cu biciul pe spate și sufăr de vinovăție. Doar că așa mi-a spus un taximetrist scos din pepeni că trebuie să se deplaseze la acea adresă.

Am devenit imediat fan Uber, de când a venit în Iași. Da, e un cost un pic mai mare decât la un mijloc de transport în comun, dar măcar ajunge până la mine, în condițiile în care mi le doresc. E alegerea mea și e dreptul meu să aleg. Eu muncesc pentru banii mei și eu aleg cum vreau să îi cheltuiesc. Și aleg un serviciu în care mi se oferă opțiuni, conversații plăcute, condiții decente de călătorie. Un serviciu în care șoferul nu vorbește la telefon în timpul cursei cu nevastă-sa și o înjură, un serviciu în care sunt întrebată ce fel de muzică îmi doresc, un serviciu în care chiar simt că banii ăia merită din plin. Un serviciu în care nu trebuie să mai scot bani sau card la finalul cursei, pentru că se ia automat fix cât trebuie de pe card și am și opțiune de bacșiș tot de acolo. Mai mult, pot să îmi descarc facturile de pe istoricul curselor, pot să las comentarii și reviewuri, pot să interacționez cu niște oameni faini.

De când a ieșit ordonanța de urgență care interzice Uber, am suferit cumplit la capitolul transport. De fiecare dată când trebuie să dau comandă de un taxi, pentru că nu am o altă opțiune, încerc totuși și la Uber. Poate-poate! Dar… nu! Acel mesaj cu „Nu avem mașini disponibile” se simte ca un cuțit în inimă.

„Un` tre să vin, duamnî?”

Și sun la taxi. Și stau în telefon. Și aștept. Răspunde o voce feminină vădit deranjată de atâtea apeluri. E atât de multă gălăgie la ea, încât de abia mă concentrez să zic ceva. Nu știu dacă vorbește ea sau altcineva, nu știu dacă vorbește cu mine sau nu. Îi zic într-un final adresa. Nu înțelege. Repet. Îmi spune că zice prin stație și o să mă sune direct un taximetrist. Cât aștept să găsească un taxi disponibil o aud discutând cu o colegă. Evident, chestiuni personale pe care chiar nu am chef să le aud, în timp ce dau tare din picior, pentru că mă super-grăbesc. Găsește un taxi. Închid. Aștept. Aștept. Mă sună: „Bună zîua, duamnî! Io sunt aișea. Un` tre să vin?”. Respir adânc, încerc să îmi dau seama ce înseamnă pentru taximetrist „aișea” și să îi explic unde trebuie să vină. Mă gândesc să îi dau un share location prin whatsapp, dar alung repede gândul ăsta, când conștientizez că nu are rost.

Mă găsește. Urc. Se uită lung la mine și așteaptă să îi zic unde mergem. Uitasem că nu sunt în Uber, unde omul știa de pe aplicație unde vreau să merg. Îi zic. Răspunde: „Undi-i asta?”. Respir din nou și îi spun cu mult calm unde. Apoi îmi dau seama că am la mine cash doar o bancnotă de 100 lei, așa că îl întreb dacă are să dea rest. Răspunde: „Da` di undi sî am, duamnî, atâția bani?”. Respir din nou și îl rog să oprim pe undeva să schimbăm, ca să am cum să îi plătesc acest „minunat serviciu”. Evident, a trebuit să mă duc eu să schimb. În timpul cursei a vorbit la telefon, iar discuția nu a fost deloc una plăcută. Să zic că toți taximetriștii cu care am mers în perioada asta au vorbit la telefon și, la fel, discuțiile nu erau foarte plăcute? Să zic că am încercat toate companiile de taxi?

Într-o seară am ieșit de la cumpărături cu 3 sacoșe în mână. Trebuia să ajung acasă, așa că am sunat la un număr de taxi. După câteva minute bune de așteptat, a venit în sfârșit mașina. A oprit în fața mea și a așteptat să urc. M-am aplecat la geam și l-am întrebat dacă pot pune sacoșele în portbagaj. Mi-a zis să le pun pe banchetă, lângă mine. Îi zic că nu pot să le pun pe banchetă, deoarece le-am ținut pe jos cât l-am așteptat și mai sunt și alți oameni care urcă în acel taxi. Mi-a zis să nu-mi fac griji. Evident, le-am pus la picioarele mele și am plecat spre casă pe ritmuri latino-manelistice, că doar ăsta e fondul muzical al țării în acest moment. Semințele mai lipseau din decor și uite că aveam peisajul complet.

Continuăm și noi?

Am multe întâmplări cum sunt cele de mai sus. Pot scrie pagini întregi despre ele. Dar cred că ați prins ideea, că știu că am cititori smart. Așa cum știți foarte bine că nu sunt genul care să se plângă, fără să facă nimic.

Când Mara Stoenescu mi-a trimis ideea asta minunată de a strânge semnăturile celor care își doresc servicii de transport alternative și moderne, am simțit din nou acea speranță că suntem mulți și că împreună putem face bine. Și continuăm să luptăm până când va fi nevoie!

Așa că vă îndemn să dați un click pe www.continuam.ro, să completați și să apăsați butonul Semnează petiția. Bineînțeles, după ce faceți asta, asigurați-vă că dați linkul mai departe, pe toate rețelele de socializare, așa cum trebuie împărtășit orice lucru bun. Da, e doar un pas. Dar e un pas înainte! Hai să îl facem împreună! Hai să continuăm!

Share:
TwitterFacebookLinkedInPinterestGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.