Cum au fost de fapt făcute 4 dintre cele mai celebre filme din istorie

V-am povestit deja că am rupt Netflixul în două în perioada asta și că sunt înnebunită după seriale. Unul dintre documentarele la care m-am uitat în ultima perioadă pe Netflix este „The movies that made us”, o mini-serie de reportaje, interviuri și dezvăluiri despre cum au fost făcute unele dintre cele mai celebre filme din istorie. E atât de bun și de interesant, încât stau cu sufletul la gură, așteptând cel de-al doilea sezon.

Primul sezon a luat la puricat patru filme celebre realizate în anii `80, pe care le știe toată lumea și care au în spate o poveste care merită aflată și spusă cu siguranță mai departe. E vorba de Dirty Dancing, Home Alone, Ghostbusters și Die Hard. „Iconic movies, right”?

Vă spun foarte pe scurt ce am aflat interesant de la fiecare, dar vă las pe voi să descoperiți restul, pentru că sunt sigură că va fi pe placul tuturor! Mai ales că vorbim despre 4 dintre filmele tinereții noastre, așa că nu are cum să nu devenim un pic nostalgici și curioși. Sunteți gata de acțiune?

Dirty Dancing (Dans murdar) – 1987

„Dirty Dancing” este unul dintre filmele care a avut cele mai multe piedici posibile și mai avea foarte puțin să nu existe deloc. Ideea filmului a pornit la o cafea, între două femei, cea care a scris scenariul și cea care avea să producă filmul. De aici, urmează o poveste complicată, cu multe obstacole, dar și multe reușite.

Sunt multe secrete din spatele cortinei dezvăluite în acest documentar despre „Dirty Dancing”. Iată câteva dintre ele: Patrick Swayze și Jennifer Grey, actorii principali, nu se înghițeau deloc. Când a fost selectată pentru rol, Jennifer a spus că joacă cu oricine, numai să nu fie Patrick Swayze. Dar până la urmă nu s-a lăsat cu sânge și bătăi și cei doi au reușit să ducă până la final filmul, cu profesionalism și pasiune. Mai mult, Jennifer chiar a învățat de la Swayze să danseze. Nu mai dansase niciodată până atunci, iar Patrick, dansator și balerin profesionist, a învățat-o pe bune cum e cu pașii de dans, fie el și murdar.

De exemplu, scena în care ei repetă la nesfârșit niște mișcări de dans și ea râde încontinuu, neputând să se concentreze, e pe bune. Toți erau atât de obosiți, încât regizorul a lăsat pur și simplu camera să meargă și au folosit acele imagini. Iar Jennifer era atât de obosită, încât a cerut să i se aducă un platou de brânzeturi, moment în care toată echipa a vrut să îi dea câte un platou cu brânzeturi de cap.

La scena dansului pe buștean, Patrick a căzut și s-a accidentat foarte tare la genunchi, dar a continuat să danseze până la terminarea filmărilor. La scena săriturii de pe scenă, a sărit de 13 ori, iar a 14-a oară a zis echipei că „mai are doar una”, altfel piciorul lui avea să cedeze de tot.

Veți afla și povestea muzicii de pe coloana sonoră a filmului și, bineînțeles, povestea celebrei melodii „I`ve had the time of my life”, de la finalul filmului.

La finalul documentarului, producătoarea se întoarce, după 30 de ani, în locul în care a fost filmat „Dirty Dancing” și retrăiește toate momentele de atunci. Putem să vedem și noi modul în care a fost conservat locul și tributul care îi este oferit.

Nimeni nu a prevăzut imensul succes al acestui film, nici măcar femeile de la care a pornit totul. Încă de la lansare, Dirty Dancing a dominat toate topurile și toate încasările și rămâne și până în ziua de astăzi unul dintre filmele de referință din industrie.

Home Alone (Singur acasă) – 1990

Vă puteți imagina Crăciunul fără filmul „Singur acasă”? Nu prea, așa-i? Ei bine, filmul era să nu existe deloc, pentru că a întâmpinat și el, la fel ca Dirty Dancing, multe obstacole.

Totul a pornit când un om din industria filmului, care mai lucrase cu copii în roluri secundare, s-a gândit cum ar fi să facă un film în care rolul principal să fie jucat de un copil. Tema Crăciunului era o temă preferată, așa că mai era nevoie de… ei bine, tot restul, pe care le veți descoperi voi în film.

Ce pot să vă dau pe scurt din casă este că cele mai multe scene din film au fost filmate… într-o sală de sport a unei școli părăsite. Practic, au construit o casă într-o sală de sport și au transformat-o în platou de filmare.

Scenaristul filmului „Home Alone” era de neînduplecat când venea vorba de schimbări. Toți actorii trebuiau să respecte întocmai replicile și indicațiile din scenariu. Însă, un singur om a avut voie să improvizeze: John Candy. În ziua când a venit pe platou, toată lumea îl aștepta nerăbdătoare, pentru că era unul dintre cei mai buni și mai îndrăgiți actori de la Hollywood. Avea un contract doar pe câteva ore de filmare pentru Home Alone, dar a petrecut 23 ore pe platou și s-a implicat cu totul, oricât a fost nevoie de el. Toți se simțeau ușor rușinați că îl țin acolo suplimentar pe John Candy, care venise să îi ajute, pe bani foarte puțini, iar membrii echipei chiar declară că actorul care a jucat rolul băiatului ce livrează pizza a luat mai mulți bani decât John Candy pentru Home Alone. Mai țineți minte toate replicile lui John Candy din film? Sunt toate improvizate!

Dar a mai fost un moment care nu a respectat scenariul. Cel în care Macaulay Culkin se dă cu aftershave, își pune mâinile pe față și țipă. A fost însă un moment atât de bun, încât echipa l-a păstrat așa. Și bine a făcut, pentru că e unul dintre cele mai memorabile momente din tot filmul.

O să mai vedeți în documentar cum s-a făcut distribuția actorilor și cine ar fi trebuit să mai apară în film, cine erau cascadorii și cum se uitau îngroziți actorii la ei, pentru că pe atunci nu existau efecte speciale și ei cădeau pe bune.

Și aici avem o poveste interesantă la capitolul „muzică din filme”. Vă spun doar că îl implică pe John Williams, cel care a compus unele dintre cele mai cunoscute coloane sonore, printre care Star Wars, Jaws, Superman și E.T. și despre care sper să vă povestesc cât de curând mai multe.

Ghostbusters (Vânătorii de fantome) – 1984

Scenariul Ghostbusters a fost scris de Dan Akroyd, pe baza pasiunii și cercetărilor despre paranormal din familia sa. S-a gândit la un film cu trei eroi și a scris scenariul având în minte trei nume: al său, al prietenului său, Jim Belushi și al lui Eddie Murphy. Din păcate, Jim a murit chiar înainte de începerea filmărilor, iar Eddie Murphy… a refuzat rolul, pe motiv că rolul nu e de nasul lui.

Dan Akroyd a vrut să îi aducă un omagiu lui Jim Belushi, așa că s-a gândit să facă una dintre fantome cu fața lui. Singura problemă a fost că i-a comunicat asta celui responsabil de „efecte” în seara dinainte de filmare. Era imposibil pe atunci să creezi așa ceva, mai ales într-un timp atât de scurt. Tipul a făcut pur și simplu o față oarecare și i-a zis lui Akroyd că aia e fața lui Belushi. Culmea e că Akroyd a zis „Chiar seamănă!”.

E extrem de interesant să vedeți cum erau realizate pe atunci așa-zisele „efecte speciale”. Cât se muncea pentru un cadru și cu ce resurse. Gândiți-vă că era în 1984, când nu exista nimic din tehnologia de astăzi. Existau în schimb foarte multe droguri, ceea ce îi ajuta enorm pe oameni să fie creativi și să își imagineze „efecte speciale”.

Ce mai e interesant de menționat acum este că numele „Ghostbusters” mai fusese folosit în trecut, la un alt film, făcut la o altă companie. Se duceau negocieri grele și echipa spera să reușească să îi convingă pe ceilalți să le ofere drepturile de autor pe acest nume. Pentru că trebuiau să continue filmările, dar pentru că nu aveau încă un răspuns clar privind numele, au decis să filmeze fiecare scenă de două ori: o dată cu înscrisul „Ghostbusters” și o dată cu înscrisul „Ghostbreakers”. Cum au reușit să obțină numele? Ei bine, directorul companiei de film cu care semnaseră a demisionat, pentru că brandul Coca-Cola, cel care cumpărase compania, voia să facă tot felul de schimbări neprielnice, deși habar nu aveau nimic despre filme. Unde s-a dus „domnul director”? La o altă companie, evident, la cea care deținea drepturile pentru „Ghostbuster”-ul inițial și le-a zis oamenilor de acolo să cedeze titlul.

Nu trecem la următorul film până nu vă zic, evident, ceva de muzică. Știți celebra melodie de pe coloana sonoră, da? Ei bine, a fost compusă de Ray Parker Jr. într-o seară, în timp ce curierul aștepta în fața casei, să ia caseta și să o ducă mai departe.

Die Hard (Greu de ucis) – 1988

Mergem și noi mai departe și uite că am ajuns și la ultimul film de pe lista de astăzi. Celebrul „Die Hard”, cu Bruce Willis, care a întâmpinat și el, săracul, obstacole după obstacole până să fie făcut și până să ajungă un asemenea succes. La fel ca și celelalte filme de pe lista noastră, nimeni nu se aștepta la succesul pe care avea să îl aibă „Die Hard”, acest deschizător de drumuri în filmele de acțiune de astăzi.

Die Hard are o poveste lungă, care începe cu mult înainte. Mai exact, în 1966. Inițial, a existat o carte – Detectivul, scrisă de Roderick Thorp. Cartea a stat la baza scenariului unui film intitulat „Detectivul”, care îl avea în rolul principal pe Frank Sinatra. Lui Sinatra i-a plăcut atât de mult acest rol, încât i-a cerut lui Thorpe să scrie o continuare. Doar că de când s-a apucat Thorpe să scrie cartea și până s-o termine, a trecut aproape un deceniu. Cartea a fost publicată în 1979 cu numele „Nothing lasts forever”. Conform înțelegerilor, cartea trebuia ecranizată, cu Sinatra în rolul principal. Doar că la începutul anilor `80, Sinatra începuse deja să albească, iar producătorilor le era teamă că vor face un film de acțiune pentru… bătrâni.

Dar li s-a luat repede piatra de pe inimă, pentru că atunci când i s-a propus să joace în continuarea filmului „The Detective”, Sinatra a spus „Sunt prea bătrân și prea bogat ca să mai accept astfel de roluri”. Așa că echipa a pornit în căutarea noului erou. Și au căutat. Și au căutat. Și au căutat. Au fost întrebați toți actorii de acțiune de la Hollywood și absolut toți au refuzat rolul.

Unul dintre membrii echipei de film era un impresar, care îl avea client pe Bruce Willis, pe atunci un actor mic, celebru pentru rolul din serialul Moonlighting și pentru roluri și mai mici în comedii romantice. Când a apărut trailerul filmului Die Hard în cinema, publicul a început să râdă și să huiduie, zicând că actorul e ca o „mămăligă”. Echipa s-a speriat atât de tare, încât l-a scos pe Willis de pe afiș și a lansat filmul cu cea mai mare doză de scepticism și frică.

Dar nu doar Willis era la început de drum. Alan Rickman, cel care a jucat rolul „răufăcătorului” și pe care îl știm acum ca pe unul dintre cei mai mari actori care au existat vreodată, era pe atunci la începutul carierei sale în filmele de televiziune. Toată cariera sa de până atunci s-a desfășurat pe scenele de pe Broadway, așa că atunci când a venit pe platoul de filmare de la Die Hard nu știa nici măcar cum să țină corect un pistol în mână.

În momentul în care Rickman cade de la înălțime, la finalul filmului, cade de fapt pe o saltea albastră, de la o înălțime de 12 m. Ca să îi surprindă teama pe față, cei responsabili cu efectele îi spun că vor număra până la 3, apoi vor da drumul frânghiei de care se ținea. Doar că au dat drumul un pic mai devreme, așa că Rickman este luat pe nepregătite și fața lui în cădere chiar transmite frică.

Scena din timpul nopții trebuia să dureze 3 nopți de filmare. Le-au fost aprobate doar 2 ore. Au tras totul deodată și au filmat întreaga scenă în jumătate de oră. Să mai spun că elicopterul și turnul din timpul exploziei sunt, de fapt, machete?

Actorul care l-a jucat pe polițist a declarat că atunci când a dat probă pentru Die Hard, i-a spus mamei lui că e ultima probă la care merge, după ani de zile de încercări. Dacă nu avea să ia rolul ăsta, urma să încerce o altă carieră. L-a luat și viața i s-a schimbat complet.

Se pare că aici se aplică din plin vorba „Cine râde la urmă, râde mai bine”. Și se pare că mămăliga a fost, până la urmă, delicioasă și pe placul tuturor.

Pe placul tuturor va fi și întreg documentarul „The movies that made us”, disponibil pe Netflix. Provocările, refuzurile, criticile, bugetele, limitele strânse, cascadoriile, efectele speciale, replicile celebre, secretele, emoția, poveștile, oamenii… e totul acolo! E un documentar care ne arată cum a fost scrisă istoria și care ne învață cum se poate schimba viața, când ai (aproape) toți așii în mânecă!