În week-end am experiementat una dintre cele mai groaznice stări prin care poate trece o mamă. Stați să vă povestesc! Ne-am dus sâmbătă la mall, ca să îi mai cumpărăm Rebecăi una-alta pentru grădiniță. Eram noi trei și mama, care venise să îi facă și ea un cadou nepoatei, la început de grădiniță. Așadar, trei adulți și un copil de trei ani. Dar, după cum știți deja, nu orice copil de trei ani. Ci Rebeca!

Eram deja într-un magazin și era groaznic de aglomerat. Încercam să o țin pe Rebeca aproape, ca să ne putem îndrepta împreună spre raionul de încălțăminte. Doar că Rebeca avea chef de joacă, de alergat și de ascuns. A fost de ajuns o singură secundă să zburde de lângă mine, să o ia pe sub toate stativele alea cu haine și să dispară din raza mea vizuală.

În primele secunde o căutam cu zâmbetul pe buze, pentru că știam că se joacă și că se ascunde într-adins de mine. Însă, după câteva minute în care nu am văzut-o nicăieri și nici nu îmi răspundea, am intrat în panică. Am simțit efectiv că nu mai am aer, că mi se înmoaie picioarele și că totul se învârte în jurul meu. Nu știu peste ce și peste cine am dat încontinuu cât am căutat-o, dar știu că eram fix ca o nebună disperată. Și pe bună dreptate! Ce te faci când nu îți mai găsești copilul? O iei razna, vă zic eu! Nu mai știi de tine, nu mai știi de nimic și ești în stare de orice să îți găsești copilul!

Am găsit-o după câteva minute care mi s-au părut ani. Era toată un zâmbet și în perfectă siguranță. Când am văzut-o, am cuprins-o pur și simplu în brațe, am strâns-o puternic și am dat drumul lacrimilor să curgă. De abia atunci am respirat și am început să tremur, de abia când am simțit-o din nou aproape de mine. Iar ea se uita la mine cu fățuca ei simpatică, râzând și încercând să mă liniștească: „Oh, mami, de țe te-ai șpeliat? Eu mă zucam cu tine si m-am duș șă îmi caut haine. Oh, mami, tu chial plângi? Nu am vlut șă te șpelii! Hai, nu mai pânge! Tlebuie șă ai încledele în mine, mami! Eu mă deșculc și șingulă!”.

După ce m-am mai calmat puțin și am văzut-o în siguranță, i-am explicat pericolele care s-ar fi putut întâmpla și durerea din sufletele noastre, dacă nu am mai fi văzut-o niciodată. I-am spus ce urma să se întâmple, dacă nu o mai găseam și ce ar fi putut și ea să facă, dacă se pierdea de noi și ne-ar fi căutat. Încă nu știu cât a conștientizat din tot ce i-am spus, dar știu că o să-i tot repet de acum, pentru că sper să nu mai trec niciodată prin așa ceva. De fapt, sper să nu mai treacă niciun părinte prin așa ceva, pentru că este un sentiment înfiorător să știi că copilul tău a dispărut și că poate fi în pericol!

Vi s-a întâmplat vreodată să vă pierdeți copilul preț de câteva minute din vedere? Ia să mai auzim niște povești și de la alți părinți!

Foto: proshopos.com