Sunt „A” și locuiesc în vie

Povestea începe cu o fetiță cu doi ochi negri ca boabele de struguri și-un zâmbet mare cât o vie întreagă. O fetiță pe care, atunci când o întrebai cum o cheamă, răspundea atât: „A”. Tăiam mare încă de mică, ce vreți?

Am avut cea mai frumoasă copilărie. Până la 7 ani, am locuit la bunici, pe dealurile Hușilor. Îmi împărțeam timpul între lumea magică din atelierul de croitorie al bunicului, marea de produse (majoritatea date pe sub mână) din alimentara bunicii și, cel mai important, întinderea nesfârșită și copleșitor de frumoasă din via bunicilor. Acolo era tărâmul meu. Acolo mă simțeam liberă. Alergam desculță de la poalele dealului până sus, în vârf, apoi luam în fugă fiecare rând de vie în parte, de la un capăt la altul, de parcă mă asiguram, ca un adevărat paznic de tărâm fermecat, că nu s-a infiltrat nici un intrus în lumea mea.

Vinul aducea oamenii împreună și îi făcea mai zâmbitori, iar mie îmi plăcea la nebunie treaba asta.

Râdeam la fiecare atingere a viei, la fiecare rază de soare de pe fața mea, la fiecare miros, gust și simț pe care îl poți trăi doar într-o vie. Și eram fascinată de cum îi iese bunicului magia aceea: să transforme strugurii ăia delicioși într-o licoare dorită de toți adulții, pe care, atunci când o beau, le apărea instant un zâmbet și își deschideau larg nu doar sufletul, ci și gura. Vinul aducea oamenii împreună și îi făcea mai zâmbitori, iar mie îmi plăcea la nebunie treaba asta.

După ce am intrat în clasa întâi, la Iași, timpul la bunici și implicit în vie, s-a limitat doar la vacanțe și, apoi, s-a micșorat din ce în ce mai tare, ca Alice în Țara Minunilor. De abia după facultate am reintrat în lumea vinului, când am început să fac PR în turism și turism enologic, una dintre cele mai reușite combinații care pot exista pe lumea asta. Tot atunci am început să merg la degustări de vinuri, să particip la cursuri de profil și să mă întâlnesc cu cât mai mulți oameni din industrie. În ultimii ani, m-am alăturat minunatei Yvona Mardare și am făcut parte din echipa care a organizat la Iași mai multe festivaluri mișto de vin. Și urma să „go big” anul ăsta, dar a venit pandemia peste noi și… nah, știți povestea.

Cum a început #GirlsWineTrip?

Vara asta, într-o sâmbătă caniculară de iulie, Smaranda îmi spune ceva de genul ăsta: „Auzi, vreau să merg în Dealu Mare în august cu niște prieteni, să vizităm Mierla Albă și poate alte câteva crame. Nu-i așa că vii și tu cu noi, dacă strângem grupul?”. Am zis DA pe loc, fără să cer detalii. Era cu vin și călătorii, după o perioadă cruntă de izolare, deci nu aveam cum să refuz așa ceva. Și era despre Mierla Albă, crama unde mă aștepta oricum Irinel Macici, prietena mea la care de abia așteptam să merg.

Doar că… organizatoarea din mine a început să se foiască, să aibă idei, să pună întrebări, să vină cu propuneri. Așa că am eliminat bărbații din schemă și am pus de-un binemeritat #GirlsWineTrip, într-un tur de trei zile în cramele din Dealu Mare. La un moment dat, mi-a trecut prin minte și ideea să strângem de-un autocar, dar am zis „hai să o luăm totuși pas cu pas”.

E ca atunci când duci copiii la fermă, ca să vadă de unde vine laptele și să înțeleagă cât de mult se muncește pentru ceea ce consumă ei cu atâta plăcere.

Când i-am povestit la telefon lui Irinel ce vrem să facem, s-a arătat extrem de entuziasmată și încântată, apoi m-a întrebat de ce nu mă apuc eu serios de turism enologic din nou, că doar am mai făcut asta, îmi place și mă mai și pricep. Și uite așa a aruncat Irinel bobul de strugure, iar eu mă gândesc pe zi ce trece din ce în ce mai mult că ar trebui, într-adevăr, să le arăt și altor oameni ce țară frumoasă avem, câtă muncă e în spatele unei sticle de vin și câtă istorie și poveste e în fiecare călătorie în crame. E ca atunci când duci copiii la fermă, ca să vadă de unde vine laptele și să înțeleagă cât de mult se muncește pentru ceea ce consumă ei cu atâta plăcere. Dar rețineți ideea asta pentru mai târziu, da? E clar că o să fac și asta. Că odată ce îmi pun eu în cap că vreau ceva…

Buuun. Am stabilit noi că vom merge în Dealu Mare în ultimul weekend din august și am adunat 10 femei una și una. În ordine alfabetică, nu în ordinea numerelor de pe tricou sau a mărimilor de tricou, avem așa: Ana Crudu, Cornelia Cîtea, Cosmina Balanișcu, Cristina Albu, Dora Morhan, Luminița Ciobanu, Mihaela Timofte, Nicoleta Hrițcu, Smaranda Acatrinei și io.

Ana a zis că pe acolo ar fi foarte mișto să avem pe cineva care să se ocupe de tot cât ne relaxăm noi. Pardon, cât ne documentăm noi despre crame și vin. De preferabil, un bărbat. Așa că a vorbit ea cu Răzvan Stoenescu de la Winelover România, iar el a acceptat să însoțească 10 femei în aventura asta. Bine, nu știu dacă o să mai vrea vreodată să audă de noi, după ce i-am făcut capul calendar, dar pentru noi chiar a fost excursia perfectă.

Dealu Mare, veniiim!

Traseul nostru a fost cam așa: Iași – Panciu – Aurelia Vișinescu – 1000 de chipuri (și cazare la ei, la Casa Colinelor) – Muzeul Bellu – Budureasca – Ferma Dacilor – Mierla Albă – Tohani – Lacerta.

Acum o să vă povestesc despre fiecare în parte, cu mențiunea că nu voi da chiar tot-tot din casă. Nu de alta, dar nu pot să vă dau chiar mură-n gură sau nah, vin în gură, fără să mergeți și voi să descoperiți locurile astea amețitor de frumoase și să auziți poveștile direct de la sursă. În plus, dacă aș scrie tot ce am aflat despre fiecare cramă și despre fiecare vin în parte, articolul ăsta ar fi de zece ori mai lung decât este deja. Și nici nu vreau să îl scriu cu termeni tehnici, tocmai ca să ajungă la publicul larg și la oameni interesați să descopere lumea vinurilor bune. Bine, ce-i drept, nu vă zic tot și pentru că memoria mea nu mai e atât de prietenoasă, mai ales după toate degustările din weekend.

Dar mai e un motiv pentru care n-am reținut chiar tot. Pentru că acolo m-am deconectat de tot și m-am bucurat din plin de experiență. Să mai spun că înainte de excursie am făcut documentare, mi-am pregătit întrebări, mi-am luat cu mine agendă și toate cele? Dar m-am simțit atât de bine în #GirlsWineTrip, încât nu am mai notat nimic. Și nu am stat nici cu nasul în telefon să postez în timp real în social media. Am zis că mai bine să mă bucur de moment și vă povestesc eu după cum a fost. Păi atunci… hai să vedem cum a fost, zic!

Domeniile Panciu – Toscana de lângă noi

Panciu nu era inițial în planul nostru, pentru că… nu e în Dealu Mare. Dar toată lumea a avut pe rând, ca sugestie, ideea să trecem și pe acolo în drumul nostru: Marina de la DespreVin.ro, când ne-a mai dat niște ponturi din zonă; Smaranda, când a zis că ar fi minunat să bem un spumant vineri, la ora 11; și, bineînțeles, Ana, care a vorbit cu Sorin Macoviciuc și l-a anunțat că vine cu încă 9 „nebune”.

La Panciu e… cum să vă zic eu vouă? Mult peste așteptări. Eu nu mai știam ce au făcut oamenii ăia acolo, dar când am ajuns, m-am simțit ca în Toscana. Ai la dispoziție un mega-resort cu piscină și cu toate facilitățile, o vie imensă de 120 ha cu niște priveliști de te lasă fără aer și, evident, posibilitatea să vizitezi crama și să deguști vinurile ieșite din cele 13 soiuri de struguri: Fetească Albă, Fetească Regală, Şarba, Aligote, Galbena de Odobeşti, Muscat Ottonel, Tămâioasă Românescă, Sauvignon Blanc, Chardonnay, Băbeasca Neagră, Feteasca Neagră, Pinot Noir şi Cabernet Sauvignon.

Acolo sunt și merele din care se face sucul Ana are mere, așa că ne-am înfruptat și noi cu niște mere din livadă, care, apropos, nici nu se compară cu merele din hypermarket. Sunt delicioaseee! Și am fi mâncat mai multe, dacă nu ne-ar fi plimbat Sorin prin toată via, ca să vedem cum arată fiecare soi de struguri și să ne înfruptăm un pic și din ei. Eu m-am îndrăgostit pe loc de un ciorchine de Șarbă, de îmi venea să rămân acolo, în vie, cel puțin încă vreo trei ore. Vai, și peisajul, și aerul, și liniștea… acolo e musai de mers și de stat!

Am coborât, normal, și în cramă, am văzut linia de îmbuteliere, apoi am trecut prin toate cămăruțele speciale, în care Sorin ne-a dezvăluit secretele meseriei și poveștile din spatele vinurilor bune pe care urma să le degustăm. Dar cum să trecem direct la degustare, fără o deschidere spectaculoasă de spumant direct în vie, care ne-a uns pe suflet cum se unge untul moale pe pâinea fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor?

În sala de degustări, am degustat două spumante, un rose, o Șarbă și o Băbească Neagră. Ăla a fost momentul în care am promis solemn toate că revenim pentru mai mult.

Aurelia Vișinescu – 3 fete negre cu karakter

După Panciu, am fugit spre Aurelia Vișinescu – Domeniile Săhăteni, următoarea noastră destinație și prima din multele pe care urma să le vizităm în Dealu Mare. Acum, voi știți că eu sunt foarte sinceră și spun de fiecare dată când îmi place ceva sau când îmi place mai puțin. Știam de vinurile Aurelia Vișinescu, dar nu pot să spun că era vreunul care să mă fi cucerit iremediabil. Iar la cramă, pentru mine, pur și simplu a lipsit ceva. Nu a fost chimia aia atât de importantă pentru mine. Știu, știu, am eu piticii mei mulți și colorați, dar, până la urmă, vinul e chimie și poveste, nu? Nu am nimic cu vinurile sau cu oamenii de acolo, ci pur și simplu n-am simțit eu ce voiam să simt în timpul degustării.

Am încercat și faimosul rose Karakter, câștigător al concursului de rose-uri organizat de Vin2. Dar nah… mă știți pe mine. Pot să număr la degetele de la o mână rose-urile care chiar mi-au plăcut în toată viața asta. Și doar Marina de la DespreVin.ro m-a nimerit pe bune cu rose-ul potrivit. În schimb, recunosc că mi-a plăcut vinul roșu 3 fete negre din gama Anima, o gamă premium, despre care cei de la cramă spun că este „produsul nostru de suflet, odrasla răsfățată a podgoriilor noastre”.

Eu am plecat de la Aurelia Vișinescu fără vinuri în bagaj, dar cele mai multe fete s-au răsfățat cu o comandă serioasă din fiecare fel.

1000 de chipuri – milioane de zâmbete

După 3 fete negre urma să vedem 1000 de chipuri necunoscute și să rămânem peste noapte la cazarea lor, la Casa Colinelor. Știu că Smaranda a fost cea care a insistat să punem 1000 de chipuri pe lista noastră de crame, iar Răzvan a fost cel care a insistat să ne cazăm la Casa Colinelor. Cu Smaranda am fost de acord, pentru că le știam vinurile și știam că sunt foarte-foarte bune. Dar am strâmbat din nas la propunerea lui Răzvan, pentru că eu voiam inițial în altă parte. Voiam să o dăm mai pe „fancy-trancy” așa, dacă tot era o ieșire „girls only”.

Dar cum nimic nu e întâmplător, am pierdut camerele care erau disponibile în cealaltă parte, a rămas că ne cazăm la Casa Colinelor, iar eu am zis „Asta e, nu voi muri două nopți”. Mai trebuie să spun că după cele două nopți acolo voiam să rămân încă cel puțin două? Mi-a plăcut mult, mult, mult de tot. Și mai trebuie să spun că am trecut în acel weekend și pe la cazările unde voiam inițial și că nu m-au dat pe spate în realitate neapărat? Uite așa se așază lucrurile. De la sine, cât ai zice „chip”.

Am stat toate în foișor, la povești cu Ștefan Ionescu, cel care deține 1000 de chipuri, dar care cu siguranță nu are 1000 de fețe. Pentru că e genul ăla de om pe gustul meu, care e om, înainte de toate. Ștefan ne-a cucerit din prima cu primirea călduroasă, cu glumele nesfârșite și al naibii de bune, cu modul impecabil în care ne-a făcut față nou, 10 femei active și guralive și cu poveștile incredibile despre vin și vie.

Într-o lume a vinului plină de chateauri, domenii și nume celebre, noi suntem niște chipuri, pentru unii anonime, pentru cunoscuți probabil idealiste, care nu vor să producă milioane de sticle, ci fericire pe chipul oamenilor.

După degustarea și poveștile din foișor, ne-am mutat în cramă, unde l-am cunoscut pe Tudor Hrubaru, enologul de la 1000 de chipuri și făuritorul, alături de Ștefan, al acestor vinuri desăvârșite. Aici am trecut la preferatele mele, vinurile roșii. Pe principiul „Once you go red dry, you never go shy”. Așa că Tudor și-a scos pipeta aia lungă, a scos din baric un Shiraz fenomenal, ne-a turnat în pahare direct din pipetă, iar eu m-am îndrăgostit pe loc. De Shiraz, zic. Doamne, cum a fost Shirazul ăla… numai cât mi-am apropiat nasul de pahar, am simțit cum mi se înmoaie picioarele și mă furnică tot corpul, apoi mi s-a întipărit pe față cel mai larg zâmbet posibil. Iar când l-am gustat… explozie de arome, de gusturi, de simțuri și totul s-a oprit în loc. Apoi a început să se miște ușor, în slow-motion, cu sens, cu viață, cu ardoare.

Am apreciat toate vinurile roșii de la 1000 de chipuri, fără excepție, însă Shirazul ăla m-a dat pe spate, în cel mai bun și mai neașteptat mod cu putință. Am apreciat mult și Feteasca Neagră, dar și ambele variante de Merlot, una din via de la Urlați și alta din via de la Fințești. Apoi am luat paharele pline și ne-am mutat din nou în foișor, unde am savurat un mușchi de vită genial și am continuat râsetele și poveștile cât am mai putut duce.

Mi-a plăcut mai tot acolo: cazarea, vinurile, oamenii, mâncarea, foișorul, grădina, terasa de la ultimul etaj pe care luam micul-dejun și savuram priveliștea și, bineînțeles, pipeta aia, care va rămâne clar lait-motiv. E un loc „cu drag de oameni”, în care trăiești 1000 de senzații, toate bune. Acum, Casa Colinelor a devenit clar prima mea opțiune de cazare în zonă, la fel cum vinurile de la 1000 de chipuri vor rămâne pentru totdeauna în topul preferințelor mele.

Muzeul Bellu – Dincolo era mai ieftin

După o noapte lungă și roșie ca Shirazul din pipetă, ne-am trezit somnoroase, dar cu ditamai zâmbetul pe față și ne-am dus ca divele la muzeu. Stay with me, că o să înțelegeți imediat de ce ca divele. Ne-am dus la Muzeul Bellu, o minunăție de conac aflat în mijlocul pădurii, cu o arhitectură de zile mari și cu povești una și una. Doar că… nu ne-au plăcut oamenii de acolo. Și nu era de la chimie, nu săriți pe mine! Ne-au grăbit, pe motiv că le vine un autocar de turiști după noi și ne-au informat pe un ton destul de superior că, dacă vrem să facem fotografii, trebuie să plătim 25 lei. De fotografie. De obiect fotografiat. Așa că, de „supărare”, am deschis un spumant Shine de la Budureasca, pe care îl pusese dinainte Răzvan la rece și l-am savurat în grădina muzeului, unde am făcut și fotografii. Nouă. Fără taxă.

Budureasca – Vinurile bune din vârful lumii

De la muzeu, am plecat „la mall”. La mall-ul din Dealu Mare. Adică la Crama Budureasca, cea mai mare cramă din zonă. Nah, ne obișnuiserăm de acum cu pipete mari, ce vreți?

La Budureasca am insistat eu să mergem. Și pentru vinuri, dar și pentru Ștefan Timofti, un somelier cu povestea mereu la el. Dar după ce l-au cunoscut și fetele pe Ștefan, au fost extrem de recunoscătoare că am pus pe listă vizita la Budureasca pentru #GirlsWineTrip. Cum să vă spun? Când le-am întrebat seara, după degustare, ce vin le-a plăcut cel mai mult de la Budureasca, mi-au răspuns într-un zâmbet la unison: „Ștefaaan!”. Nah, nu e pentru oricine „vinul ăsta”, dar trebuie să recunosc că e un „vin bun, învechit cum trebuie în ultimii 5 ani”. Iar vorba aia cu „omul sfințește locul” se potrivește perfect. Pentru că oricât de bune ar fi vinurile, dacă nu ai omul potrivit care să le spună povestea, nu mai are același farmec. Și cred că Budureasca a făcut o mișcare foarte bună, când l-a luat pe Ștefan în echipă, la începutul anului.

După un tur „on top of the world” (chiar așa te simți când ești acolo), am făcut o vizită minuțioasă și impresionantă prin toată crama. Ca să înțelegeți: când am intrat în cramă, s-a auzit în cor un mare „wooow”. Atât de spectaculoasă e crama Budureasca. Apoi am mers pe terasă, unde Ștefan ne-a vorbit, în stilu-i specific, despre fiecare vin în parte. Bineînțeles, nu înainte de a ne impresiona și cu una dintre faimoasele sale demonstrații de sabrare cu paharul. Da, cu paharul.

Pentru că Ștefan mai și gătește într-un mare fel, ne-a vorbit și despre mâncărurile pe care le-am putea asocia fiecărui vin. Și uite așa ne-a făcut poftă și de mâncare bună, printre multe altele. Nu ne-a recitat din poeziile pe care le scrie, dar să mai lăsăm ceva și pentru data viitoare, zic!

La Budureasca am degustat pentru început un spumant dry Prima Stilla, care ne-a cucerit atât de tare, încât am cumpărat toate sticlele pentru acasă și l-am lăsat pe Ștefan cu stoc zero la final. Am continuat cu rose, cu alb, cu faimosul Orange Wine și, la final, evident, cu un roșu delicios din gama Origini Reserve, preferatul meu din cele degustate. Iar când am terminat degustarea, portbagajul nostru s-a umplut cu muuulte sticle de vin, ca să putem continua și acasă măcar un pic din experiența aia faină de la Budureasca. Că doar n-o să lăsăm să treacă vreo 5 ani până desfacem sticlele, nu, Ștefan?

Menționez că nici o barbă nu a avut de suferit în timpul acestei degustări. Cel puțin nu din câte știu eu!

Până deschidem noi toate sticlele, eu zic să-i contactați, să vă faceți o programare și să mergeți să vizitați „mall-ul din Dealu Mare”. Numai bine a făcut și Ștefan refill la stoc și vă așteaptă de acum cu noi și noi povești despre vinurile bune din vârful lumii.

Mierla Albă – Punctul culminant al evadării noastre

Când am ajuns la Mierla Albă, a fost momentul în care am simțit că ne-am bifat cel mai important obiectiv turistic din itinerariul nostru. De la Mierla Albă a pornit totul, așa că îi datorăm multe, atât pentru excursia asta, cât și pentru toate cele care vor urma. Eu am strâns-o tare în brațe pe Irinel și m-am bucurat de revedere și de tot ce a reușit să facă acolo, alături de Răzvan Macici și de Daniel Dorneanu, cei doi creatori ai vinurilor Mierla Albă.

Răzvan nu era la cramă. Rămăsese peste weekend la Crama Rasova, acolo unde este enolog, însă a intrat de două ori online cu noi și ne-a salutat, cât am stat acolo. Daniel a fost cel care ne-a prezentat crama, povestea și, evident, vinurile. Care, apropos, sunt savuroase. Iar locul… oh, vai! Locul arată într-un mare fel. Și are o energie atât de bună, încât ne-a transpus imediat pe un alt tărâm și nu ne-a luat mult până am început să dansăm. E de prisos să mai spun cât de bine ne-am simțit în compania lui Daniel și a lui Irinel și cât de mult ne-au plăcut și vinurile, mai ales că unele dintre ele sunt disponibile momentan doar acolo. Dar lasă că răspândim noi veștile bune, în cântec de mierlă și facem în așa fel încât să distribuie cât mai multe restaurante și magazine vinurile bune de la Mierla Albă.

Am degustat mai multe vinuri și aici, dar două mi-au rămas mai puternic la inimă: în primul rând, un Chardonnay Crucea Manafului, extrem de elegant și rafinat, care m-a suprins plăcut, mai ales că vinurile albe nu sunt neapărat preferatele mele. Apoi, evident, vinul-vedetă al cramei, Mierla Albă, un cupaj excelent de Fetească Neagră și Merlot, care a „zburat” și în portbagajul nostru, ca să îi arătăm dulcele târg al Ieșilor.

Dacă vreți și voi acolo, eu zic să o contactați direct pe Irinel Macici și să mergeți să vizitați nu doar Mierla Albă, ci și toate locurile alea minunate din zonă, pe care ea le știe pe de rost. Din păcate, noi ne-am grăbit atunci ca să ajungem și la următoarea cramă din program, dar, dacă mă întrebați pe mine (și nu sunt singura din grup), ar fi fost mult mai bine dacă mai rămâneam cu Irinel și Daniel la Mierla Albă, în atmosfera aceea de dans în picioarele goale și oameni mișto, care se potrivea mult mai bine cu gustul meu.

Dar, dragă Irinel, nu mă întorc eu, ca o mierlă la voi?

Tohani. Apogeum – Acasă la Feteasca Neagră

Sunteți pregătiți să v-o dau din nou pe aia cu chimia? Adică, nah, cu lipsa ei. Ok, locul e superb, arhitectura e minunată, peisajul te unge la suflet, dar eu n-am simțit fix sufletul. Da, da, puteți să vă dați ochii peste cap sau să râdeți, după caz, dar eu nu pot fără un pic de suflet acolo. Bine, pot, dar în cu totul alt caz. Și ăla e un cu totul alt subiect.

Ca să înțelegeți: eu refuz să lucrez și cu clienți care nu zâmbesc sau care nu știu să spună „Bună ziua” și „Mulțumesc”. Deci, da, am o problemă atunci când merg cu niște așteptări într-un loc și rămân dezamăgită. Serios, cât de greu e să zâmbești, când lucrezi în HoReCa? Sau cât de greu e să spui „Cu plăcere” sau să schițezi măcar un zâmbet, când îți spun de trei ori „Mulțumesc”?

Prezentarea locului și a vinurilor a fost stângace și greoaie, mușchiul de vită nu a putut fi mâncat, porțiile erau inegale și gătite diferit, atmosfera era grea, iar vinurile m-au impresionat de abia la final, când am ajuns la Merlot și, evident, la Feteasca Neagră Apogeum.

Fetele au mai vrut și ședință foto în niște rochii de epocă aduse de Ana, lucru care, vorba Smarandei, nu e neapărat „my cup of tea”, dar am făcut-o de dragul fetelor și în spiritul grupului. Eram deja iritată de dezamăgirea de acolo, ceasul se făcuse deja târziu, îmi era cald, eram obosită și tot ce voiam era să stau pe terasa aia răcoroasă de la 1000 de chipuri, să râd și să povestesc la un pahar de Shiraz. Așa că după câteva cadre fugare în rochiile imense, le-am lăsat pe fete să continue ședința foto, iar eu am plecat cu Smaranda, Luminița și Cosmina spre Casa Colinelor, unde ne aștepta o binemeritată sticlă de Shiraz și o discuție bună cu Ștefan.

Acum, vorba aia, nu e musai să trăiți și voi aceleași sentimente ca mine acolo. E foarte posibil ca la voi să fie chimie, așa cum a fost și în cazul unor fete din grup, fermecate de loc, de moment și de apus. Așa cum fiecare vin poate să spună o altă poveste pentru un alt om, tot așa și un loc poate să fie dintr-o cu totul altă poveste. Dar pentru mine, povestea era clar diferită.

Lacerta – Cuvee lX, cupajul care te poartă în al nouălea cer

A doua zi de dimineață, ne-am strâns bagajele, l-am „amenințat” pe Ștefan de la 1000 de chipuri că „we`ll be back soon” și am pornit spre ultima destinație din aventura noastră: Lacerta. Evident, nu înainte de a mai pune în portbagaj niște sticle noi „pentru acasă”. Serios, cum era să las minunăția aia de Shiraz să piardă frumusețea din Iași?

La Lacerta, de cum am intrat pe poartă, am zis un mare „Wow”, pentru că priveliștea îți taie răsuflarea, iar locul este pur și simplu impecabil. Ne-a întâmpinat Mihai Banița, pe care l-am suspectat inițial că n-ar avea chef musai de noi în duminica aceea. Dar, după ce a început să povestească, m-a fascinat modul detaliat și extrem de autentic în care ne-a împărtășit din vastele lui cunoștințe în lumea vinului.

După vizita în cramă, unde Mihai ne-a povestit pe îndelete cum funcționează fiecare lucru și a răspuns cu răbdare tuturor întrebărilor noastre, ne-am mutat pe terasă, unde am avut și mult-așteptata degustare. Și ne-am simțit și noi, și el atât de bine, încât am degustat mai multe vinuri decât aveam în program, iar la final am mai golit un pic magazinul și am mărit piramida de vinuri din portbagaj. Pe principiul „s-a degustat, dar s-a și cumpărat”.

Fetele au fost fascinate de o Fetească din 2013, bună, nu zic, „but again, not my cup of tea”. Evident, apreciate au fost și cele două rose-uri, asta cât am așteptat eu cu nerăbdare vinurile roșii: Fetească Neagră 2016, Shiraz 2015 și, „la pièce de résistance”, Cuvee lX din 2016, un cupaj excelent de Cabernet Sauvignon, Merlot, Shiraz și Fetească Neagră, care acum îmi zâmbește din raftul meu cu vinuri de acasă și așteaptă nerăbdător să îmi facă una dintre seri mult-mult mai frumoasă.

Cu nerăbdare aștept și următoarea vizită la Lacerta, ca să îl mai „chinuim” un pic pe Mihai, această enciclopedie fascinantă a vinului bun din Dealu Mare.

#GirlsWineTrip – o experiență unică despre vin și oameni

Și cam așa s-a încheiat prima noastră escapadă din seria #GirlsWineTrip, o experiență unică, pe care o recomand oricui. E o cu totul altfel de vacanță, una extrem de relaxantă și puternic senzorială, din toate punctele de vedere. E o lecție de cultură, de turism, de istorie, de gastronomie, de artă și, bineînțeles, de enologie. Fie că alegeți să mergeți în cuplu sau în familie, fie că alegeți să mergeți cu fetele sau chiar cu noi, scrieți-mi cu încredere un email și vă dau toate detaliile de care aveți nevoie pentru un weekend perfect în Dealu Mare.

Înainte să terminăm sticla asta de vin, lăsați-mă doar puțin să le mai zic un mare-mare mulțumesc oamenilor care au contribuit la reușita primului #GirlsWineTrip: Smaranda, pentru idee, inițiativă, prietenie și pasiune molipsitoare; fetelor care au acceptat provocarea, fără să ceară prea multe detalii și fără să facă mofturi; prietenilor mei complici care le-au făcut cadouri fetelor: Beauty Code, locul meu de suflet, pentru pachetele personalizate de remodelare și răsfăț; Laboratoarele Fiterman, pentru produsele geniale pentru ten și picioare; Alexandra Olaru de la SplendiQ Beauty, pentru voucherele generoase de reducere la o binemeritată manichiură; Răzvan Stoenescu, de la Asociația Winelover România și Vin2.ro, care ne-a suportat glumele, râsetele și ideile nebune și care ne-a cărat prin fiecare colțișor din Dealu Mare; Marina Samoilă de la DespreVin.ro, pentru toate inputurile și sfaturile avizate; Sorin Macoviciuc de la Domeniile Panciu, pentru tot ce face acolo atât de bine și de frumos și pentru că ne-a convins încă din primele minute că acolo trebuie să revenim și să stăm pe îndelete; Ștefan Ionescu și Tudor Hrubaru de la 1000 de chipuri, pentru găzduirea perfectă, pentru vinurile geniale, pentru prietenia frumoasă care s-a închegat și pentru omenia asta pe care rar o mai întâlnești în ziua de azi; Ștefan Timofti de la Budureasca, pentru râsete, energie și primire, pentru că și-a pliat perfect prezentarea pe grupul nostru și pentru modul unic în care povestește despre vin și mâncare; Irinel Macici, Răzvan Macici și Daniel Dorneanu de la Mierla Albă, pentru inimile mari, pentru prietenia veche și pentru vinurile aparte; Mihai Banița de la Lacerta, pentru că, oricât de obosit ar fi fost într-o dimineață de duminică, și-a dat seama până la urmă că suntem fete faine și ne-a ținut hangul, cu glume, cu povești, cu informații și, mai ales, cu vinuri numai bune de cucerit inimi; alor mei, care petrec timp bucuroși cu fiică-mea, cât eu îmi fac de cap; la fel și fiică-mii cea independentă, care îmi acceptă toate nebuniile; și, în final, bunicului meu, cel cu care am făcut primii pași în vie, cel care mi-a transmis pasiunea pentru vin și cel care acum păzește via de sus, de unde se asigură că nepoata lui primește în continuare mângâierea caldă a soarelui din vie și bea cel mai bun vin, oriunde s-ar afla.