Săptămâna asta Rebeca s-a simțit cam rău. Am fost cu ea și la spital pentru analize, perfuzie și tot tacâmul. Însă mi-am dat seama că, cu cât trece timpul, cu atât sunt mai degajată atunci când se îmbolnăvește. Mă doare, evident, și mă consum, ca orice mamă, dar nu mai sunt atât de stresată și de agitată cum eram atunci când era bebeluș. Las totul și stau cu ea, ca să se facă bine, dar o fac calm, cu zâmbetul pe buze, fără stres și teamă de ce s-ar putea întâmpla.

De data asta m-am dus cu ea frumos în brațe, am vorbit calm cu cadrele medicale, ne-am așezat liniștite pe patul de spital, i-am explicat cu blândețe cum va veni o doamnă tare simpatică și îi va pune un fluturaș pe mână, căruia îi va da să bea apă magică din perfuzie. Că atunci când va pune fluturașul îi va face pe mânuță o mică înțepătură cu un ac mic-mic-mic, că nu va durea deloc, că oricum ea e fetiță curajoasă. Că trebuie să lăsăm să curgă într-o sticluță câteva picături de sânge, ca să știe doamna doctor de ce îi este rău și cum să o facă bine, timp în care vom cânta amândouă versurile de la Carlas Dreams: „Să mă săruți dulce, dulce, până la sânge!”.

Chiar dacă îi era foarte rău, am făcut tot ce mi-a stat în putință să destind atmosfera, să o fac să zâmbească, să îi dau încredere că totul va fi bine și că eu sunt acolo lângă ea. Lângă patul nostru era o mamă de copii la școala primară, la fel de calmă și de zâmbitoare, așa că am început să vorbim și să ne încurajăm copiii cu vorbe bune și cu povești atractive.

La un moment dat a intrat în salon o mamă tânără, cu o fetiță mică, sub doi ani. Era extrem de agitată și îi transmitea fiicei sale toată starea asta. Alerga de colo-colo, cu o geantă doldora de lucruri, din care i-au și căzut la un moment dat două bucăți de astea. Nici măcar nu erau puse în ambalaj.

Mă uitam la ea și îmi aduceam aminte cum eram eu când era Rebeca mai mică, la primele ei îmbolnăviri sau la prima ei spitalizare, la doar două luni. Eram un zombie în transă și nu aveai ce să vorbești cu mine. Nu știam exact ce se întâmplă, ce trebuie să fac, cum să mă liniștesc, așa că am înțeles neliniștea acelei mame și starea ei de totală agitație.

Am înțeles și geanta care dădea pe dinafară de lucruri aparent utile pentru cea mică, pentru că așa umblam și eu după mine la început. Când am ieșit prima dată la plimbare cu Rebeca, în primele ei săptămâni, am luat trei genți cu mine. Pentru o plimbare de jumătate de oră. Evident, nu am folosit nimic din tot arsenalul ăla, pentru că fiică-mea a făcut tot drumul ce fac toți copiii de câteva săptămâni: a dormit neîntoarsă. Și eu umblam ca pe ace să nu o trezesc, gândindu-mă cu groază ce trebuie să îi fac dacă vrea aia sau ailaltă și noi nu suntem acasă.

Când am plecat la București în primele ei luni de viață, mai aveam un pic și mă băteam cu biciul pe spate doar pentru că uitasem așa ceva acasă. Eram obișnuită să am tot timpul de toate la îndemână și mă stresam la culme numai la gândul că nu le am acolo, lângă mine.

Cu timpul, am învățat să fac lucrurile mai detașat, să nu mă mai stresez atât de tare, să îmi accept imperfecțiunile și să privesc totul mai cu zâmbetul pe buze. Pentru că starea pe care o adopt eu este și cea pe care i-o proiectez ei, ca model, și tare mi-aș dori ca ea să fie un viitor adult relaxat și încrezător. Dar, până atunci, tare bine ar fi dacă ne-ar învăța cineva de la bun început cum să trecem prin toate aceste frici și prin tot stresul ăsta! Pentru că la maternitate toată lumea e atentă la copil, dar nimeni nu te bagă pe tine în seamă, ca mamă. Nimeni nu îți spune ce e cu stările prin care treci și cum le-ai putea face față cu brio. La fel și când mai crește copilul. Totul se învârte în jurul lui și toată lumea uită de tine. He, he! Că doar vorbim despre cea mai grea meserie din lume, nu?

Tu ce atitudine adopți când copilul tău se simte rău? Intri în panică și te stresezi sau ești degajată și calmă?

Foto: mirror.co.uk