Cand eram insarcinata ma gandeam la cat de tare va fi alintata Rebeca de bunica ei, mai ales ca a fost un copil atat de dorit. Mi-era teama oarecum sa nu fie respectate toate principiile mele de parenting.

Cand mi-a trecut totul? Imediat ce mama a luat-o in brate pe Rebeca si am vazut in ochii ei o fericire pe care nu o mai vazusem niciodata. De fiecare data cand pe mama o doare ceva, iar Rebeca reuseste sa ii ia durerea doar cu un zambet. De fiecare data cand mama se bucura ca trebuie sa stea cu Rebeca si are cea mai mare rabdare din lume. De fiecare data cand Rebeca rade la ea si o ia in brate. E o dragoste speciala intre ele doua, asa cum a fost intre mine si bunicul meu, si stiu pe pielea mea ca nu as vrea sa ia nimeni aceasta bucurie.

Timpurile de acum nu prea ne permit sa stam acasa fara sa muncim si, chiar daca o facem, tot avem nevoie de ajutor, pentru psihicul nostru. Si in cine sa ai cea mai mare incredere, daca nu in propria mama, mai ales cand o vezi ca radiaza de fericire cand sta cu aia mica?

Stiu ca sunt binecuvantata ca o am aproape, ca are grija de Rebeca cum nimeni alta, ca ma ajuta enorm si imi suporta toate crizele, ca este cea mai minunata mama si bunica. Si pentru asta o iubesc si ii raman vesnic recunoscatoare. Iar pentru ca acum, citind aceste randuri, s-a emotionat si a inceput sa planga, ma duc sa o imbratisez. Si eu si Rebeca.

Te iubim, buni! 

PS: In fotografie eram insarcinata si parca se vedea deja sclipirea din ochii ei.