Week-end-ul acela nu a fost nici pe departe ceea ce așteptam să fie. Îmi făcusem și eu planuri, ca omul, dar starea de sănătate nu prea mă lăsa să le pun și în practică. Aflată într-un punct de surmenaj maxim și cu toate simptomele în dotare, am ajuns până la urmă la urgențe. Când m-au văzut în ce hal eram, medicii au pregătit imediat procedurile pentru internare. Iar eu, ajunsă acolo tocmai pentru că am muncit prea mult, le-am spus că nu am cum să mă internez, că eu am treabă și că nu pot rămâne. De parcă aș fi fost invitată la o cină pe care aș fi putut să o sar. Nici nu mă puteam ține pe picioare, ardeam toată, dar eu insistam că am treburi importante de făcut…

Până la urmă am acceptat internarea, gândindu-mă deja la tot felul de soluții pentru a acoperi lucrurile rămase nefăcute. Spitalul avea să îmi fie „casă” pentru cel puțin o săptămână. A durat un pic până să vină cineva să îmi pună și mie o perfuzie, dar oricum eram pe altă lume și nu prea conștientizam ce se întâmplă cu mine. A doua zi, după ce mi-am mai revenit un pic, am început să deschid larg ochii. Din toate punctele de vedere. Credeți-mă… e al naibii de depresiv să stai într-un spital de stat! Ai timp berechet să meditezi la întreg sistemul medical și ai o groază de timp să te întrebi cum naiba ai ajuns acolo.

Îmi aduc aminte că stăteam întinsă pe patul de spital, cu perfuzia în mână, uitându-mă pe geam la cum se mișcă frunzele unui copac. Banal? Posibil! Dar, totuși, atât de profund! Pentru că mi-am dat seama atunci că nu am mai făcut de multă vreme treaba asta. Nu statul în perfuzie, evident! Ci privitul efectiv la lucrurile care ne înconjoară și conexiunea aceasta cu natura, de care mie mi-a fost foarte dor. Pentru că ne-am obișnuit să facem mult prea multe lucruri într-un timp prea scurt și să uităm să ne bucurăm de viață. Muncă? Desigur, dar cu măsură! Pentru că fără acea stare de bine pe care ți-o oferă sănătatea, rezultatele muncii sunt degeaba, chiar și atunci când îți iubești jobul. Iar eu sunt mai mult decât determinată acum, după această experiență, să schimb regulile propriului joc, oricât de mult aș iubi ceea ce fac!

Cât am stat în spital, am ascultat tot felul de povești de viață, de la tineri până la bătrâne. Și am plâns. Am plâns enorm în zilele acestea de spitalizare. Pentru că m-au emoționat poveștile oamenilor, pentru că m-a înfuriat sistemul de sănătate românesc atât de defectuos, pentru că m-a șocat lipsa de bun simț și de omenie a unor cadre din spital. Și, mai presus de toate, am plâns pentru că am înțeles că o luasem într-un galop nebun, pe un drum mult prea anevoios și am uitat de lucrurile care contează cu adevărat și, mai ales, de sănătatea mea.

Pe lângă oamenii faini pe care i-am cunoscut în spital și cu care am creat legături frumoase, singurul lucru bun din urma acestei experiențe este că m-a motivat teribil să fac orice îmi stă în putință să nu mă mai întorc niciodată acolo. Orice mă va tenta să o iau iar pe acest drum va fi oprit imediat de gândul că mă voi întoarce într-un spital de stat! Numai gândul la acel orez din spital mă face să am grijă de acum ce și cum mănânc, dar, mai ales, cât muncesc!

V-aș putea spune pe final să aveți mai multă grijă de sănătatea voastră, să munciți mai puțin, să nu vă mai stresați, să vă bucurați mai mult de viață. Dar vă spun doar atât: Stați departe de spital! Cum faceți asta? Depinde doar de voi! Eu una mi-am învățat prea bine lecția!