Când Rebeca este întrebată ceva, eu tac. Mi se pare firesc să o las să răspundă singură, pentru simplul motiv că toți copiii pot răspunde singuri, fără ajutor, dacă sunt lăsați să o facă. Nu răspund niciodată în locul ei, pentru că am încredere că poate răspunde singură, că are o personalitate aparte pe care trebuie să și-o pună în aplicare, pentru că răspunsul ei poate să difere de al meu, pentru că nu există răspunsuri bune sau rele, pentru că așa își dezvoltă încrederea în sine, creativitatea și gândirea.

La fel și când îmi povestește ceva și durează până termină propoziția. Aștept cuminte să spună ea, în ritmul ei, tot ce are de zis, fără să îi termin eu propoziția. Știu că poate deveni frustrant să nu poți spune ce ai în minte sau să aștepți atât de mult timp, cu răbdare și calm, să termine ce are de spus copilul, însă rezultatul și efectul pe termen lung fac să merite din plin acest efort!

Am observat destul de mulți părinți care răspund în locul copiilor, atunci când acestora le este adresată o întrebare de către alți adulți. Am văzut copii mari care s-au obișnuit ca părintele să răspundă în locul lor și nu știu cum să procedeze în astfel de situații, nu știu că pot răspunde singuri. Practic, atunci când îi este adresată o întrebare de către un alt adult, acel copil își îndreaptă privirea către părintele său, așteptând ca acesta să răspundă în locul lui. Pentru că știe că mama și tata răspund în locul lui. Iar în mintea sa pot apărea tot felul de scenarii negative: părinții răspund în locul lui pentru că el nu este capabil, pentru că el nu are nimic interesant de spus, pentru că doar adulții știu. Și, astfel, apar stări ca frustrarea, neîncrederea sau teama celui mic de a se exprima, teamă care continuă și când el va fi adult.

Cred că a devenit un automatism să răspundem în locul celor mici, pentru că ni se pare că răspunsurile noastre sunt mai „inteligente”, mai „amuzante”. Și atunci, când celui mic îi este adresată o întrebare, noi sărim repede și îl îndemnăm: „Spune așa!”, „Nu, nu e adevărat, nu-i așa?” etc. Sau răspundem în locul lui fără să îi acordăm măcar un strop de atenție copilului, că doar „noi știm mai bine”. Îi terminăm propozițiile, pentru că ne grăbim, pentru că nu avem timp, pentru că trăim fiecare minut pe fast-forward și nu putem avea răbdare nici măcar să ne ascultăm cu atenție copilul.

Însă, dacă am sta și i-am asculta, dacă le-am permite să se exprime liber, dacă ne-am stăpâni de la a răspunde în locul lor, atunci am vedea ce răspunsuri minunate pot avea copiii și ce imaginație bogată pot dezvolta în urma acestor discuții libere. Păi, cum credeți că ne bucurăm împreună de atâtea RebePerle în fiecare zi? Copiii chiar pot răspunde singuri și chiar foarte frumos, doar dacă îi lăsăm noi, ca adulți, să o facă!

Foto: mnn.com