Este ceva magic la teatru, ceva ce reușește să te deconecteze cu totul de cotidian, să îți umple sufletul de bucurie și să te transpună într-o lume în care tot timpul ai vrea să mai rămâi. Măcar câte puțin. Chiar cred că lumea ar fi foarte tristă fără teatru și fără artă, în general. Fără acea emoție pe care doar ceea ce se întâmplă pe scenă reușește să ți-o transmită atât de puternic, atât de vibrant.

Mă bucur că i-am transmis dragostea pentru teatru și Rebecăi și că am reușit să-i pun bazele corecte în ceea ce privește nu doar pasiunea pentru teatru, ci și regulile de conduită într-o sală de spectacole. Ei, despre ele vă voi povesti astăzi pe blog, mai ales că am promis un articol pe tema asta de foarte multă vreme doamnei Oltița Cîntec, critic de teatru și Director Artistic la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași! În plus, îl scriu nu doar pentru că am promis că îl scriu, ci și pentru că, din păcate, văd tot mai multe cazuri de „Așa nu!”.

Dar hai să o luăm cu începutul și să trecem prin fiecare punct în parte, pentru că avem multe de povestit și mult mai multe de lămurit! Așadar, dragi părinți, bunici, bone și alți adulți care însoțiți copiii la teatru, iată ce trebuie să știți!

1. Vârsta potrivită. Rebeca a mers prima dată la teatru la 3 ani jumătate și atunci a mers în sala mică de spectacole, adică în cea pentru copii mici. De ce? Copiii își pierd răbdarea foarte repede, de aceea e important să le facem cunoștință copiilor cu teatrul la vârsta optimă și, bineînțeles, cu piesele de teatru adaptate vârstei lor. Altfel, riscăm ca efectul să fie exact invers: copilului să nu-i placă la teatru;

2. Piesele potrivite. Hai să încercăm să nu ducem copiii de doi ani în sala mare de spectacole, la fel cum nu ar trebui să ducem copiii sub șapte ani la un spectacol de la Teatrul Național. Am văzut copii de doi ani în sala mare de spectacole, care se speriau și începeau să plângă. Și copii mult prea mici aduși cu clasa de către profesoara lor la un spectacol de la Teatrul Național, nerecomandat copiilor de vârsta lor. Ce au făcut acei copii în timpul piesei? Au râs, au vorbit, au stat pe telefoane, pentru că piesa era greu de digerat pentru un adult, darămite pentru un copil. Cu ce au rămas din treaba asta? Poate vrea să ne răspundă doamna profesoară care i-a adus;

3. Boli. Ca mamă care știe ce înseamnă răcelile și bolile unui copil, mă înfior de-a dreptul când văd copii la teatru cărora le curge nasul și care tușesc încontinuu. Dragi părinți, unu la mână, copiii voștri bolnavi transmit microbi. Doi la mână, este groaznic să auzi pe toată perioada piesei de teatru cum cineva tușește sau își suflă nasul. Ce-ar fi să vă faceți bine și să veniți la teatru sănătoși?;

4. Conversații. Nu știu dacă vă dați seama cum se aude acel murmur general când încep mai mulți părinți să le spună copiilor câte ceva. Și nu înțeleg de ce nu se sfiesc nici măcar un pic să vorbească în șoaptă. Nu! Nici gând! Ei trebuie să poarte acea conversație fix în acel moment și fix pe un ton ridicat, ca să audă toată lumea;

5. Postură. Mi-au fost multe lucruri date să văd la teatru. Dar una le-a întrecut pe toate. Un tată care își îndemna fiica să fie „dezinvoltă” și să se urce cu picioarele pe scaun și cu fundul pe spătar, ca să vadă mai bine. Mă scuzați, dar din ce știu eu (și sunt sigură că nu doar eu), asta sigur nu se cheamă dezinvoltură;

6. Mâncare. Credeți-mă pe cuvânt când vă spun că niciun copil nu moare de foame dacă nu mănâncă fix în ora aia cât ține o piesă de teatru pentru copii. Eram odată cu Rebeca la o piesă de teatru pentru copii și, la un moment dat, fetița de lângă noi îi spune mamei sale că îi este foame. Și ce face mama în acel moment? Își ia frumușel geanta, scotocește prin ea, scoate un pachet de Eugenii, îl desface cu nonșalanță și îi dă copilului să mănânce. Rebeca a făcut ochii cât cepele și mi-a spus îngrozită la ureche „Mamiii, fetișa ațeea mănâncă la teatluuu!”. Dar… na, nu era vina copilului până la urmă!;

7. Comentator. Știți părinții aceia care comentează pe tot parcursul piesei și care le spun copiilor încontinuu tot ce se petrece pe scenă, de parcă ei n-ar avea ochi să vadă, urechi să audă sau minte să perceapă? În primul rând, dragi părinți-comentatori, îi deranjați îngrozitor pe ceilalți! În al doilea rând, nu îi lăsați pe cei mici să descopere singuri piesa, să o treacă prin filtrul lor și să gândească pentru sine tot ceea ce văd. De exemplu, noi două, după ce se termină piesa, mergem la o înghețată și povestim acolo cum ni s-a părut, ce ne-a plăcut, ce ne-a impresionat și așa mai departe. Dar niciodată în timpul piesei!;

8. Deranj. În cazul în care copilul vostru începe să plângă tare sau și-a pierdut răbdarea și se foiește încontinuu sau, mai rău, aleargă prin sală, e momentul să ieșiți imediat din sală. Da, știu, nu e tocmai indicat să ieșiți în timpul spectacolului. Dar în cazul copiilor care nu mai vor să fie acolo, e mai bine să ieșiți, decât să deranjați toată sala. Noi am ieșit o singură dată cu Rebeca din sala de teatru. Era fix de ziua ei de naștere, adică de 1 iunie, la premiera „Amintiri din copilărie”. A stat și s-a uitat până când mama a început să îl bată pe Nică. Atunci a zis că ei nu îi place violența, așa că s-a ridicat și a zis să mergem. Și i-am respectat alegerea;

9. Întârziere. Da, știu, e greu cu cei mici. Dar ce-ar fi să le spuneți că odată ce începe spectacolul se închid ușile și nu mai pot intra? Să vedeți atunci grabă! Cel puțin la noi a funcționat! Așa că, în numele tuturor părinților și copiilor care fac un efort și ajung la timp la teatru, vă rog eu… nu mai întârziați! Chiar dacă mergeți tiptil și aplecați, precum cocoșatul de la Notre-Dame, tot deranjați;

10. Fotografiile. Ok, înțeleg dorința oricărui părinte de a-i face fotografii copilului. Dar le puteți face fie înainte să înceapă piesa, fie după ce se termină. Să faceți fotografii, mai ales cu blițul, în timpul spectacolului, este de-a dreptul monstruos și deranjează atât spectatorii, cât și actorii. Mai mult, nu am înțeles niciodată de ce unii oameni filmează sau fac fotografii actorilor în timp ce aceștia joacă. Nu ar fi mai frumos să păstrați amintirea momentului alături de copilul vostru, decât să deranjați pe toată lumea cu lumina ecranului?;

11. Decor. În general, după piesele de teatru pentru cei mici, copiii urcă pe scenă ca să ofere flori actorilor, să îi vadă de aproape, să îi îmbrățișeze și, evident, să le facă părinții fotografii acolo. Ceea ce nu înțeleg totuși este de ce le permit părinții copiilor să atingă decorul și să îl distrugă. Am văzut de nenumărate ori copii parcă ieșiți din grote care trăgeau în toate părțile de decor și părinți care stăteau și se uitau la ei nepăsători. Au devenit „păsători” de abia atunci când am intervenit eu și Rebeca și le-am spus acelor copii că există oameni care au muncit din greu pentru ca acel decor să fie acolo și că ar trebui să respectăm atât munca celorlalți, cât și teatrul în sine;

12. Interacțiune. Există piese sau momente din piese care presupun interacțiune între actori și public. Însă, există și piese de teatru care nu presupun o interacțiune directă. Și totuși văd părinți care își încurajează copiii să dialogheze cu actorii în timp ce aceștia sunt pe scenă și să le strige tot felul de cuvinte care cică ar părea amuzante. Dar nu știu când și pentru cine. V-ați gândit pentru o secundă ce efect are acest lucru pentru actorul care se concentrează pe scenă sau pentru spectatorul care vrea să asculte piesa în liniște?;

13. Curățenie. Vouă vă place să vină oameni la voi în vizită și când pleacă să lase în urma lor mizerie ca în cocină? Serios! E atât de greu să puneți în buzunar biletele, în loc să le lăsați aruncate acolo? Sau, mai rău, să lăsați în sală ambalaje de la diverse ronțăieli pe care le-au mâncat copiii voștri, din păcate, în timpul piesei?;

14. Telefonul. E deranjant să auzi un telefon că sună în timpul unei piese de teatru, dar este de-a dreptul trist să vezi un adult că stă pe telefon pe toată perioada spectacolului, alături de copilul său care face ce vrea. Ce ar trebui să înțeleagă acel copil din comportamentul părintelui său la teatru?;

15. Shhh! Nuu! Shhh! Mor când aud sunetele astea în timpul spectacolelor de teatru. Eu cred (și vorbesc acum din proprie experiență cu Rebeca mea) că dacă le explicăm copiilor de acasă cum ar trebui să ne comportăm la teatru și dacă suntem noi, în primul rând, modele pozitive pentru ei, se vor comporta și ei așa cum ar trebui să se comporte orice spectator într-o sală de spectacole, indiferent de vârstă. Fără să le mai strigăm încontinuu „Shhh!” sau „Nu face asta!”.

Sper să vă fie de folos aceste câteva observații privind bunele maniere ale părinților și copiilor la teatru și sper să ne vedem de acum în sala de spectacole cu ele învățate și bine puse în practică! Și pentru că am destule exemple despre ce se întâmplă și în sălile de teatru pentru adulți, revin cât de curând cu un articol și despre asta.

Până atunci, învățați-vă copiii să iubească teatrul și să îi acorde respectul cuvenit! Pentru că teatrul chiar e magic și le oferă copiilor un univers aparte, care îi ajută să se dezvolte și să devină copii încrezători și, ulterior, adulți fericiți.

În fotografie e Rebeca mea, surprinsă de către talentata Alexandra Iftime pe scena Teatrului „Luceafărul”, locul nostru de suflet, în timpul unei reprezentații de la cursul de teatru.

Citește și Cum s-a îndrăgostit Rebeca la și de teatru