Mi-a fost dat să văd zilele trecute o mamă din categoria celor mult prea protectoare cu cei mici. Va fi la fel și când vor crește mari, oricum! Nu de alta, dar acei copii nu vor ști să se descurce singuri, pentru că a fost tot timpul cineva acolo care să decidă pentru ei. Două suflete mici care nu înțeleg de ce ei nu se pot trage în biciclete pentru copii, la fel ca ceilalți, doar pentru că mama lor le-a spus că e… ”periculos”.

Cu siguranță ați văzut și voi mame mult prea protectoare, care nu își lasă copiii să alerge, să se cațere, să se dea cu bicicleta, să se murdărească și tot așa. Copii ținuți într-un glob de sticlă, cum le zic eu. Sau, altfel spus, copii care nu știu ce înseamnă să îți trăiești copilăria. Copii care ”știu de frica părinților” și care fac lucrurile plăcute pentru ei pe ascuns. Copii care nu își pot exprima sentimentele și nevoile, din cauză că au fost ”puși la punct” ori de câte ori au fost ”obraznici”. Copii care nu sunt lăsați să încerce, pentru că părinții lor nu au destulă încredere în ei și cred că știu ce e mai bine pentru cei mici.

Primesc foarte des priviri încruntate de la mame care consideră că sunt mult prea relaxată în creșterea Rebecăi. Mai exact, că prea o las să se cațere, să experimenteze, să ia singură decizii și să facă alegeri. Apoi tot ele se întreabă de ce Rebeca e atât de independentă și are o stimă de sine atât de mare la doar doi ani. Păi… tocmai de aia! Pentru că o las să prindă încredere în ea. Zilele trecute am rugat-o să mă ajute să fac cafea la filtru. Eu trebuia să pun două măsuri de cafea și ea două. Cine a dat pe jos cafea? Evident că eu! Ea le-a pus pe amândouă corect, fără să dea pic de cafea pe jos! Pentru că știa că poate și avea încredere în ea! Apoi a apăsat pe buton și a dat drumul la filtru! Fată mare, dom`le! Acușica o să mă trezesc cu micul dejun pregătit de ea!

Odată am mers cu Rebeca la cineva în vizită. Bebelușul se afla într-unul din acele balansoare pentru copii, perfect sigure și drăgălașe. Așa că Rebeca a început să îl legene ușor și să îi cânte frumos ”Nani-Nani”. Moment în care mama copilului s-a crizat instant, crezând că Rebeca va trage tare de leagăn și va da copilul jos. S-a speriat atât de tare, încât și-a luat copilul de acolo, iar el, simțind asta, a început să plângă. Am încercat atunci să calmez pe toată lumea, inclusiv pe Rebeca mea, care nu înțelegea de unde reacția acelei femei. Apoi am făcut-o pe mamă să înțeleagă că, în parenting, relaxarea este absolut necesară, și dacă nu ești calmă, nici copilul tău nu va fi.

Tot timpul am fost de părere că nu există copii neascultători, ci doar părinți care nu știu să comunice cu ei. Dacă lăsăm țipetele și crisparea la o parte, dacă alegem să comunicăm deschis cu cei mici și să transformăm totul într-o joacă extrem de creativă și de amuzantă, atunci relația cu cel mic va fi una minunată. Ei, nu a zis nimeni că e și ușor! Dar, când îți vezi copilul fericit, cu zâmbetul pe buze și descurcându-se singur în viață, merită din plin!

Foto: crossfitchelsea.com